vineri, 30 septembrie 2011

ASTEPTAND UN TREN

Intotdeauna mi-au placut garile. Iar pentru Gara de Nord am avut mereu o slabiciune aparte. Locul ala imi da asa, un sentiment de libertate. Ma pierd in multimea colorata, in freamatul ala zumzaitor care imi aduce la urechi atatea ganduri si muzici de suflet. Gara e locul cu cele mai multe povesti. Atatea asteptari si atatea sperante. Unde se duce toata lumea asta ? Si de unde vine? Graba si relaxare de vacanta ! Drumuri care "trebuie" si drumuri de placere. Povesti, vieti, a fost odata....
Ori de cate ori  ajung in gara imi incetinesc putin ritmul si ma teleportez in copilarie. Gara era pentru mine atunci prilej de mare bucurie. Alinare de dor si aducatoare de surprize. Leutu, bunica'miu venea din turnee cu trenul. Si noi il asteptam la gara. Ori cat de tarziu era mi se permitea si mie insotirea spre intampinare. Si aveam niste emotii, mama - mama ! Mi-era tare dor de el caci absentele erau cate o data si de 3 luni si el era fauritorul meu de povesti, partenerul meu de joaca. Si apoi stiam ca ma asteapta muuuuulte surprize, cadouri pe gustul meu caci nimeni nu stia mai bine ca el ce-mi place si ce ma bucura. Iar eu nu-i ceream niciodata nimic. Pe de o parte de teama. Aveam in mintea mea o spaima cumplita sa nu-l pun in situatia de a nu ma putea bucura. Imi spuneam : daca cer ceva prea scump si el nu-si permite si se va simti prost pentru asta ? Asa ca de fiecare data cand ma intreba : "Tie ce sa-ti aduc, Comoara ? " eu raspundeam " Ce vrei tu Leutule, dar sa fie surpriza!". Pentru ca da, mi-a placut intotdeauna sa nu fie previzibil ceea ce avea sa-mi ridice inima.
Parca si acum imi aud inima batand la intrarea trenului in gara si la revederea Leutului meu drag ! Ii revad zambetul si iubirea din ochi si-mi amintesc sentimentul de siguranta care ma cuprindea. Si toate valizele alea care ascundeau comori si eu tantosa, alergand pe langa caruciorul de bagaje, tinandu-l strans de mana si tarand o sacosica pe care insistasem s-o duc eu, drept ajutor. Si mirosul. Mirosul de Old Spice a Leutului si mirosul sacoselor umplute cu maruntisuri, pe fuga, la Viena : sunca de Praga, icre de stiuca, Pepsi si 7UP.
Nu stiu daca ati primit vreodata vreun pachet din strainatate inainte de '89, dar lucrurile alea aveau un miros anume, un parfum fin si aparte de...bine, de lumina, de...libertate.
O data, Leutu ne-a povestit la coborarea din tren ca o calatoare din vagonul lui murise pe drum. Se asteptau autoritatile sa duca cadavrul la morga. Chestia asta m-a marcat pentru totdeauna. La toate emotiile legate de revenirea lui s-a adaugat de atunci spaima cumplita ca s-ar putea sa ni se spuna o data ca Leutu a murit pe drum. Si de atunci drumurile alea au devenit mult mai greu de suportat. Si niciodata nu si-au pierdut din dor. Dorul s-a pastrat pana acum cand el a plecat de mult in cea mai lunga calatorie.
Si azi, cand ajung la gara ma rup cumva de prezent si undeva, in cel mai indepartat colt al sufletului meu astept un tren care sa mi-l aduca pe Leutu inapoi....




miercuri, 28 septembrie 2011

P.S.TE IUBESC SAU CUM SA TRAIESTI FRUMOS


V-am povestit deja de campania celor de la Grupul Editorial ALL in care sunt implicata. Am ales sa citesc P.S.TE IUBESC a Ceceliei Ahern si cartea asta m-a tulburat tare caci m-a pus in fata unor trairi greu de simtit daca nu ai trecut prin ele. 

In urma cu ceva vreme, urmaream pe internet discursul doamnei Oana Pellea din cadrul unui eveniment. Un discurs cu miez si forta asa cum m-am obisnuit sa primesc din partea acestui om superb. S-a agatat de mine o fraza : “ Nu astepta sa pierzi un om drag ca sa inveti sa-ti traiesti viata “
M-am gandit de multe ori la dependenta asta care se creaza intr-un cuplu. Se spune ca dragostea e egoista si cu siguranta cu totii am trait sau am vazut in jurul nostru cum un cuplu devine o lume in sine, cum ne retragem un timp sau poate pentru totdeauna din activitatile pe care le aveam cu familia si prietenii pentru a fi doar in doi.  Ne traim iubirea departe de ceilalti si uneori uitam sa mai traim cu adevarat ca individ. Iubirea celuilalt e de ajuns. Probabil asta inseamna sa iubesti cu adevarat.
Sincera sa fiu nu cred ca am experimentat vreodata asta. Si cred ca pentru mine, sa iubesti cu adevarat inseamna tocmai sa-i lasi celuilalt libertatea de a trai si dincolo de tine, de a avea impliniri si bucurii individuale, de a-l sprijini pe celalalt sa se descopere si sa se dezvolte. Altfel mi-e teama de rutina care apare inevitabil, de obisnuinta unor gesturi si manifestari care ne fac in final sa uitam ca traim de fapt singurul lucru cu adevarat important pe lumea asta : Iubirea.




Cand am pus mana pe cartea asta a lui Cecelia Ahern ( P.S.TE IUBESC) m-au atras intr-o prima faza doua lucruri : ideea de a gasi semne in viata ta de la cineva drag care a plecat ca si cum ar fi inca langa tine si titlul : de ce “te iubesc” la P.S. ?
Cartea, scrisa cu delicatete si umor te poarta pe negandite prin viata lui Holly Kennedy, de profesie sotie. Sotul ei, Gerry este totul pentru ea in cel mai pur sens cu putinta. Tot ce traieste, gandeste sau simte Holly are amprenta lui. Doar ca, la doar 30 de ani Gerry moare, iar ea se trezeste deodata pierduta, smulsa dintr-o “lume” pe care o vedea desfasurandu-se pana la adanci batraneti. Cum sa supravietuiesti? Cum sa o iei de la capat? Cum sa continui macar ?
Mi- a placut o fraza spusa aseara de un amic : “un prieten iti cunoaste slabiciunile, dar iti accentueaza partile forte”. Cam asta face si Gerry. Din iubirea frumoasa, calda, inteleapta care razbate din fiecare fila citita de mine, Gerry pregateste 10 plicuri, pentru 10 luni, cu 10 sarcini care s-o ajute pe Holly sa se redescopere, sa se accepte si sa mearga ASA, mai departe.
Cartea asta insa nu e numai despre iubirea dintre un barbat si o femeie si cred eu ca asta o face profunda si realista. E despre iubire in general. Iubire, prietenie, familie. Pentru ca, indeplinind luna de luna sarcinile lasate de Gerry, Holly isi redescopera prietenii si familia. Si cu ajutorul lor se redescopera pe sine. Isi desmorteste celelalte simturi, isi invinge din temeri, isi priveste in sfarsit viata din alta perspectiva si invata sa traiasca cu ea.
Unul din pasajele care pe mine m-a impresionat cel mai mult este cel in care Holly invata in cele din urma sa se bucure de fericirea celor din jur chiar cand ea nu se mai simte fericita. E primul pas spre descatusare, primul pas spre speranta ca si  in viata ei va fi intr-o buna zi, din nou, IUBIREA. Pana atunci insa, viata trebuie traita oricum. Cu temeri, cu frustrari si slabiciuni, dar cu inima deschisa.

Si in final am descoperit si de ce “te iubesc” la P.S. Pentru ca declararea iubirii e doar un rezumat al vietii traite alaturi de cel pe care-l iubesti. E doar un mod conventional de a pune in  2 cuvinte toate dorintele, sperantele, gandurile, faptele noastre vis-à-vis de cel pe care-l iubim. Fara fapte concrete, fara dovezi, “ te iubesc” raman doar vorbe goale. Altfel spus “TE IUBESC” nu e esenta scrisorii, ci doar un P.S.

Sa te bucuri de lucrurile mici, sa-ti acorzi ragaz sa inveti despre tine, sa fi atent la cei de langa tine, sa primesti viata asa cum ti se ofera, in fiecare clipa e cu siguranta calea spre o viata traita frumos.


P.S. Nu uitati ca fiecare comment al vostru, aici, pe blog, la acest post, legat de cartea in discutie inseamna o alta carte donata de Grupul Editorial ALL catre cineva mai putin norocos ca noi.
Cartea o puteti gasi la www.all.ro.

marți, 27 septembrie 2011

CITESTI SI DARUIESTI

Dragii mei prieteni nevazuti!
Daca tot ati ajuns aici si cititi acest post dati-mi o mana de ajutor. Nu v-as ruga asta daca n-ar fi pentru o cauza nobila, in care eu cred foarte mult si mi-e si foarte aproape de suflet.




Despre ce e vorba ! Grupul Editorial ALL a invitat 5 bloggeri cu greutate ( Cristina Bazavan, Marie Jeanne Schweffer, Sana Nicolau, Roxana Precu şi Marius Manole   ) sa citeasca cate o carte din Colectia Strada Fictiunii si sa posteze pe blogurile lor despre cartile citite. Pentru fiecare postare, Grupul Editorial ALL doneaza 10 carti catre un centru social ales de bloggeri. 
Fiecare din cei mentionati isi poate alege drept "ajutoare" alti posesori de blog care sa posteze despre cartile alese de ei sau despre o alta carte citita din aceeasi colectie. Fiecare leapsa onorata de un alt blogger este rasplatita de editura cu inca 5 carti. 
Ma simt norocoasa si onorata sa fiu unul din ajutoarele lui Marius Manole in campania " Doneaza citind.Intra in Clubul de fictiune ALL"organizata de Grupul Editorial ALL. Scopul campaniei este de a mări fondul de carte din centrele propuse şi de a asigura accesul la informaţie şi cultură persoanelor din medii defavorizate.
 
Asa ca m-am apucat de citit ! Cartile alese de mine sunt PS: TE IUBESC ! si MAGAZINUL DE SINUCIDERI.
Ei si aici ajung la ajutorul de care am nevoie de la voi ! Pentru fiecare comentariu la posturile mele ( care vor urma dupa citirea cartilor )  sau ale lui Marius Manole referitoare la cartea in discutie, editura mai doneaza o carte. Asa ca va rog : nu va abtineti ! Stiu ca treceti pe aici ! Lasati si o urma pentru ca si altcineva mai putin norocos ca voi sa poata citi. Hai ca nu e greu! Putem impreuna sa facem niste oameni fericiti ! Cu cat mai multe commenturi aici pe blog , la postarile care urmeaza, legate de cartile alese de mine, cu atat mai multe carti ! 
Se vor înregistra ca donaţii doar comentariile date în perioada 26 septembrie - 14 octombrie şi doar la postul în care se discută despre cartea din Strada Ficţiunii. Comentariile la alte posturi sau pe alte platforme social media, Facebook sau Twitter, nu vor fi înregistrate ca donaţii. La fel, nici comentariile offtopic, care nu se referă la cartea în discuţie.
Pot sa ma bazez pe voi ? Multumesc ! 

luni, 26 septembrie 2011

INCEPUT SI SFARSIT. DE TOAMNA


Intr-o seara oarecare de toamna se plimba putin plictisita pe strada ei preferata… De fapt nu era o zi oarecare. Era ziua aceia in care simti ca Dumnezeu te iubeste. Ere o zi luminoasa , cu soare bland si vant tiptil. Frunze de caramel si de grau dansau lenese in preajma ei, asternandu-i-se cuminti, supuse, la picioare. Si nici plictisita nu era. Nici macar putin, caci nu mai stia demult ce inseamana asta. Se avea intotdeauna pe ea si asta n-o plictisea niciodata. O enerva, da, uneori, o rusina sau o intrista, dar de plictisit nu se plictisea niciodata cu ea.
Era dimineata si liniste. Strada nu se trezise inca si de fapt, pe aici parea mereu ca nu trece nimeni. Strada ei draga, lunga cat o viata, cu casute cochete si curti dezmortite de flori si pomi. Bradutul cel alb de la mijlocul strazii, fresca de pe cladirea de la numarul 82, balconul cu scara larga de la numarul 123, toate erau la locul lor, martorii muti a atator plimbari, atator vise, atator zambete.
Nu l-a vazut apropiindu-se. Doar cand si-a ridicat privirea in urmarirea unei vrabii ratacite i-a aparut in fata, fara chip sau forma . Doar o pereche de ochi. Ochi de cafea cu aroma si gust de toamna in care Dumnezeu pusese si-un strop de soare. Si-a simtit, asa, cum o forta nevazuta o izbeste in stomac si cum inima nebuna se zbate si striga si vrea sa sara din piept. A simtit cum caldura zilei de toamna se strecoara in corpul ei si-un abur usor ca o mantie stravezie o inconjoara. Nu intelegea ce i se intampla. Nu crezuse niciodata in dragoste la prima vedere. Si totusi…ce putea sa fie ameteala asta placuta si zambetul asta involuntar rasarit pe chipul ei ? 






………………………………………………………………………………………………...................


Si  pentru ultima oara l-a privit in ochi, adanc si direct ca si cand ar fi vrut sa-si smulga sufletul din al lui . Simtea cum buzele ii ingheata intr-un zambet amar si cum din launtrul ei porneste un hohot de ras. Un hohot nebun. Un hohot ca un urlet de jale. Iubirea si ura ei pentru el se intalneau in sfarsit  si -i intunecau mintile. Stia ca doar fuga ei o mai poate salva. Sa fuga departe de el. Si departe de ei. Sa fuga din ea si sa -si lase sufletul  acolo, in toamna inghetata, muribund . 




duminică, 25 septembrie 2011

DEPENDENTA DE SUFLET



Ma tot gandesc de vreo saptamana sa va spun o poveste. O poveste despre o seara. O seara calda de toamna, cu teatru si poezii si o fata singura intr-un oras agitat, neadormit si tandru, in care e aproape imposibil sa fii singur. 
Mi-ar fi placut sa am talent in a reda imagini pentru ca mi-ar fi placut sa va arat, mai de graba, povestea. Cadre pe oameni : priviri, zambete, frunti incretite de ganduri, buze soptinde, sentimente revarsate in mimici si gesturi. Cadre pe locuri : curtea de la Green, scaune si mese amestecate, colorate, lemn, fier, felinare, teatrul de la subsol, agitatie, scaune cu spatar asezate in linie dreapta ca la un dineu ( spectacolul ca un dineu din care gust pe furis din felurile gatite, sa nu ma vada, sa nu ma simta nimeni).Cadru pe carticica de poezii de la Fabian ( via Coziana ).Cadru pe prima scena din specatcol. Si pe aplauze. Cadru pe strazi si pe noaptea blanda.(cum sa prinzi noaptea intr-un cadru? ).
Si mereu cadru pe fata. Sa-i spunem fetii Sanziana  ca asta e numele meu preferat  .
Sanziana e o fata obisnuita. N-am sa v-o descriu fizic caci e de preferat sa v-o imaginati fiecare . Si daca am spus ca e obisnuita inseamna ca nu iese cu nimic in evidenta. Nu-i frumoasa sau urata asa ca in general trece neobservata. Sau asa ar vrea ea. Nici in altele nu iese in evidenta. Un om mediocru, cu trairi si simtiri mediocre, cu vise si aspiratii mediocre, cu inteligenta si cultura mediocre.N-are nici un talent, n-are forta sa schimbe lumea, n-are putere sau bani sau mai stiu eu ce-ar putea sa insemne ceva pentru lumea in care traim.  Singurul lucru care o incurca in viata asta a ei banala si nevazuta e …sufletul. 
Pentru ca fata asta are cu siguranta SUFLET. Il poarta la vedere sub forma de esarfa sau si-l agata la butoniera. Uneori il tine dupa ureche pe post de floare. Alteori chiar se imbraca in el atunci cand se simte printesa si clar, mantia nu ii poate lipsi. Ei, se intampla evident si sa se ascunda uneori in ochii verzi ai Sanzianei sau sa i se astearna pe fata …ca zambet. Hehe, dar sa-l vezi cand rade…  Si sufletul asta al ei, personalitate distincta si independenta ii controleaza viata. Si ea se simte prinsa in capcana sufletului ei. Si na, acum s-a invatat cu el, l-a indragit, ca-l cara dupa ea de ceva vreme si nu se mai supara chiar daca o face de ras, chiar daca o necajeste sau o pune in situatii din care sa iesi e o adevarata aventura.
Sufletul Sanzianei are o meteahna. Agata bucati din sufletele altor oameni. Cum simte ca vibreaza, ca creste si da pe dinafara la intalnirea cu alt suflet fura o faramita din el. Si-o ingrijeste, si o hraneste si-i canta si-o alinta si nici nu va imaginati ce explozii de bucurie traieste. Si biata fata care-l poarta e bulversata totala. Ca se agita si se umfla si ii sopteste si-i striga si ea, care apare in lume nu stie cum sa tina lucrurile sub control. Ce sa faca cu mainile si cu vorbele, ce sa faca cu zambetele si cu Sufletul asta nebun care sare sa se repeada la oameni. Of, si nu stie sa explice ce-l face pe sufletul ei sa creasca intr-o clipa in preajma unui alt suflet, fara sa-i consulte  mintea ( care dupa cum v-am spus, mediocra fiind, e total depasita de situatie ), fara sa se gandeasca la consecinte, fara argumente si fara intoarcere.  S-a invatat sa convietuiasca asa cu el, suportand consecinte, priviri condescendente, zambete ironice, vorbe taioase. Din cand in cand, rar, intalneste pe cate cineva care intelege. Probabil se confrunta cu aceeasi problema si in sfarsit acest domn sacaitor si jucaus care e sufletul Sanzianei nu mai trebuie sa fure din alt suflet, ca primeste faramita cadou. Atunci mai respira si ea si se mai odihneste.
Si a facut Sanziana gresala sa-si duca sufletul la teatru intr-o luni. La Green. La “Noi 4”. 





 “Noi 4” e cea mai recenta premiera a Liei Bugnar. Spectacol scris de ea si regizat de Dorina Chiriac. Pe langa ele 2, se mai aduna 2 sufletele in spectacol : cel al Mariei Obretin si cel al Ilincai Manolache.
Ei si acum spuneti voi : nu e inconstienta Sanziana asta ? Cand stie bine ca sufletelul Liei e unul din preferatele Sufletului ei si  cand mai stie ca si din al Dorinei a furat deja o bucaticuta, ba chiar si la intalnirile cu Maria a prins un strop… cum sa-l duci asa in lume, sa-l lasi sa-si faca de cap si s-ajunga lumea sa fuga de tine?
Va dati seama ce prapad a iesit cand fetele astea patru s-au apucat, acolo, pe scena sa povesteasca ( cum numai Lia stie s-o faca ) despre cum nici ele nu-si pot controla mereu sufletele si vietile si vorbele si dupa ce cu un umor fantastic s-au luat in ras si s-au plans, de nu mai stiai care-i personajul si care actrita ( fiind un spectacol cu buget redus, dupa propriile marturisiri, probabil ca s-au hotarat sa mai faca si repetitii in timpul spectacolului ca …timpul e bani, nu? ). Si-au povestit de-ale lor din teatru si de-ale noastre din viata, dar n-o sa va spun acum tot ce se intampla in spectacol ca piesele Liei sunt de jucat, de vazut si de simtit, nu de povestit.
Eu va povesteam doar de Sufletul asta nenorocit al Sanzianei care, cand s-a recunoscut  in povestile fetelor si s-a simtit deodata mic si speriat a prins un moment, cand hohotele de ras au mascat adevarurile care dor si  a iesit la furat de stropi de suflet. Si-a lasat-o pe Sanziana, prostita, in gradina la Green, stinghera si singura, nestiind din nou ce sa faca cu mainile, cu zambetul…Ca doar nu era draga de ea sa plece fara suflet de acolo !
Da’ si cand s-a intors strengarul… Ce bucurie si ce energie i-a adus! Ce diamante strecurate in ochi ca sa straluceasca, ce matase delicata care sa-i tina de cald Sufletului si ce stare de bine ca sa infloreasca zambetul ala timid si tamp de fericire.
 Si strazile astea slutite de gri si de neoane fosforescente, strambate de claxoane stridente si de ranjete de oameni urati s-au tranformat, pana acasa, in curcubee.
Si Sanziana n-a mai simtit in noaptea aia nici suparare, nici dezamagire, nici tristete. A simtit singuratate.O singuratate ca o asezare. O singuratate bogata, voluptoasa, datatoare de liniste si echilibru. A simtit o singuratate plina de chipuri, de zambete, de gesturi si de vorbe cu talc. O singuratate plina de intamplari fericite si de clipe de magie. O singuratate plina de Sufletul ei si de toate faramele de suflete adunate de acesta in ani.
 Incep sa suspectez ca mai mult decat o povara, Sufletul Sanzianei i-a devenit …dependenta. 



P.S. Multumesc Lia pentru toate momentele de bucurie de pe scena si din viata !

duminică, 18 septembrie 2011

LA VANATOARE CU ...DOMINO

Ca-mi place jocul e deja un lucru asumat. Sunt curioasa sa aflu, sa descopar. Imi place sa surprind si sa fiu surprinsa si mi-au placut intotdeauna enigmele. Aventura insa, zace undeva ascunsa bine in mine si doar in momentele de curaj inconstient poate sa iasa la suprafata. Lipsa de incredere in mine, cu siguranta. Doar ca, revenind la joc, copilul din mine se aventureaza uneori in actiuni de care nu m-as fi crezut in stare. Asa ca anuntul despre Vanatoarea de comori Humanitas mi-a trezit interesul si mi-am spus : Trebuie s-o fac !
Am gasit rapid inca doua persoane ( dragele mele T si G ) care nu-s asa inconstiente ca mine, dar ma iubesc mult si au o parere prea buna despre mine si am facut echipa pe care am inscris-o sub numele de DOMINO.
De ce DOMINO ? Pentru ca mi s-a parut cea mai buna exprimare a echipei noaste: completare punctuala in scopul construirii JOCULUI.
Vanatoarea de comori a fost organizata de editura Humanitas si este un concept al reporterului Radio France, Julien Trambouze. Ieri s-a desfasurat a doua editie a evenimentului in Bucuresti cu subtitlul " Cautam povesti livresti in Bucuresti". Ce stiam inainte era ce am inteles de pe pagina evenimentului si anume ca vom cauta 8 locuri din Bucuresti descrise in 8 carti publicate la Humanitas si ca fiecare loc e legat de o poveste de dragoste. Si cam cu aceste informatii ( nu-i vorba ca nici nu voiam mai multe - v-am zis doar ca ...surpiza, da ? ) ne-am infiintat la 16.00 in fata la Humanitas-Kretulescu. Echipe destule, hahaieli si incurajari intre noi ( hai ma, ca nu se vede ca suntem cele mai batrane de pe aici ! ), Conrad Mericoffer intr-o echipa ( hopa, actorii au pofta de aventura !).
Primim o sacosica usurica cu indicii pe care n-avem voie s-o deschidem decat dupa start. La 16.30 incepem. Primul indiciu are doua parti. Prima o ascultam : "Balada chiriasului grabit" a lui Toparceanu. A doua parte, o carte postala cu un gemantan ne indeamna la drum : " cauta chiriasul grabit la conu' Mihai si intreaba-l cine e cucoana " .
Acu' tre' sa fac o paranteza. Nici una din noi nu e sportiva deloc. Pe T cel putin, cu greu o scot la plimbare ...per pedes. Aveam masina la dispozitie si am stat o clipa pe ganduri : o folosim sau nu ? Scrie undeva ca nu se poate ? Uite, unii au venit cu biciclete ! Distantele de pe harta primita sunt destul de lungi, imposibil de parcurs in 3 ore fara vreun metrou, autobuz, etc. Bai, nu scrie ca nu e voie cu masina, noi vrem doar sa ne distram, nu alergam dupa comori sau vreun loc fruntas ci dupa indicii, nu putem pe jos ca suntem batrane si ruginite, fiecare se descurca cum poate si apoi cu masina prin Bucuresti nu e nici un avantaj ca se circula greu si locuri de parcare... Deci nu trisam cu nimic si daca totusi castigam ceva si ni se reproseaza transportul cedam premiul ! La naiba, traiasca DISTRACTIA !
Ei, ce-a urmat mi-e greu sa va povestesc ! Ca va spun eu traseul, dar cat am ras pe drum nu prea am cum  sa descriu ! Pe Berzei, "la conu' Mihai" ne-am trezit in plin santier si sa vezi colb pe noi si alergatura pe maidan dupa geamantanul cu indicii ! Primim urmatoarea carte postala ( si apucam si ultima comoara, opt fiind in fiecare locatie) cu povestea lui Irinel Liciu ( minunata noastra balerina, sotia poetului Stefan Augustin Doinas ) si fuga la Opera sa gasim balerina ! In parcul Operei, un pomisor impodobit cu hartiute ne dezvaluie numele iubitului sot pe care trebuie sa-l spunem balerinei pentru urmatorul indiciu. Noroc ca stim deja numele si nu mai pierdem timpul cu descifrarea rebusului. Primim un crin artizanal un un text al lui Liiceanu ( urmatoarea poveste de dragoste ) pe care, cu litere bolduite gasim urmatoarea locatie : Str. Dr. Lister. T o ia inainte, gaseste baiatul cu crinii, dar nu are crinul de hartie la ea asa ca pierdem comoara, dar primim urmatorul indiciu : un bilet la cinema Eforie. Aha, T lucreaza in zona, asa ca de data asta stim exact cum ajungem ! Castigam timp ! Mai prindem o comoara si intram la cinema ca indiciul e ...pe ecran ! Un filmulet cu Natalie Wood plimbandu-se in Centrul Vechi, un poem de-al lui Cartarescu ( despre dragostea lui pentru Natalie) si indiciul nostru : o placuta despre fosta locatie a ziarului Timpul unde a lucrat Eminescu . No, zicea ceva de Lipscani, dar T o tinea una si buna sa urmarim harta ( desi ii explicam ca e orientativa) si fugim pe Stavropoleos si apoi bantuim ca nebunele prin tot centrul vechi, cautand placuta. Nebunie de oameni, ce sa vezi tu placuta ! Pierdem timp pretios, trecem de doua ori pe langa locatie fara s-o vedem si ajungem de unde am plecat. Ne hotaram sa apelam la ajutor ( puteam da telefon pentru un indiciu, dar pierdem un loc. Ce loc? Daca terminam cursa suntem mari ! ) Nici asa nu mai vedem nimic de masa de oameni ! Noroc ca trece pe langa noi o echipa care gasise indiciul si isi face pomana sa ne arate casa cu pricina. ( jocul a fost in general fair-play ! Am dat si noi informatii si am si primit !). O domnisoara simpatica ( toti voluntarii au fost extraordinari. Felicitari si multumiri ! ) ne zice ca pentru urmatorul indiciu una din noi tre' sa scrie pe un panou ceva ...de dragoste. Ochii se intorc spre mine. Ok, scriu si de dragoste ca am innebunit alergand pe strazile astea ! Primim o pagina de ziar care ne indruma catre ...La Tiganci ! Calea Mosilor colt cu Str. Paleologu ! Unde naiba e strada asta ? Parcurgem Calea Mosilor de la un capat la altul, intrebam un taximetrist de strada . Hopa ! E cu sens unic ! Hai pe Mantuleasa ! Parcam aiurea, sarim din masina si din nou subsemnata se sacrifica si povesteste tigancii din dotare despre prima iubire. O carte de tarot cu o harta pe verso e urmatorul indiciu. Str. Dumbrava Rosie, la Cafepedia. Tan-go ! Pe Dumbrava Rosie aveam un sediu in facultate . ( hehe, buna si scoala asta la ceva ! ) . Iar n-avem unde parca, T ramane in masina. Eu cu G fuga in curtea cafenelei si soc : una din noi trebuie sa danseze tango cu un domn dragut si ... profesionist. N-am dansat in viata mea tango, dar ati ghicit : ma ofer din nou, observand privirea disperata a lui G. Aiaiai ce mi-a placut si ce bine m-am descurcat ! Aplauze ale asistentei ( din nou zic - superbi voluntarii ! ) si glume de incurajare ! Uf, in sfarsit primim ultimul indiciu - " 8 - in patria noastra, toate povestile de dragoste se termina cu bine. Doar in filme, la cinematograf. " V-ati prins, da? Cinema Patria. Acolo o dragalasa de voluntara, incotosmanata cu o suba pe care trebuia sa gasim jumatatea unei poze ce-o purtam de la inceput in traistuta ne felicita pentru incheierea cursei si ne trimite la punctul terminus - Green Hours. Era 19.00. Puteti sa credeti ca am facut cu masina, in cautare de loc de parcare juma' de ora pana la Green ? ( asa ca sa fim seriosi, ce avantaj? ) No, la 19.30 ne alaturam si noi, mai la sfarsitul clasamentului, celor deja sositi, obosite, pline de energie insa, fericite ca am facut-o si pe asta si am avut o dupa-amiaza pe cinste.
Castigatorii, pe care ii felicit din suflet : echipa Caragiale ( cu Mericoffer in componenta ), echipa Liceului Sf. Sava ( bravo, copii, sunt mandra de voi - prietenii stiu de ce ) si pe locul trei echipa Fericitilor ( aici am eu o urma de indoiala despre cat au jucat ei in echipa, dar de, fiecare se descurca cum poate ! ) .
Stiti insa de ce sunt cel mai multumita ? Pentru ca, asa cum le spuneam fetelor mele si la inceput si al sfarsitul cursei, eu nu pot sa functionez decat in echipa. De una singura ma blochez, imi pierd curajul, entuziasmul. Echipa imi da forte nebanuite. Scoate din mine ce am mai bun. Hotarare, curaj, idei. Fiecare are rolul lui si asta imi da incredere. Putere sa merg pana la capat. Si bucurie si energie buna. Multumesc fetelor ! Multumesc DOMINO ! 

sâmbătă, 17 septembrie 2011

DAR DIN DAR...

Mi-e din ce in ce mai clar ca sunt atrasa in ultima vreme catre lucrurile care mi se potrivesc. M-am hotarat sa-mi ascult mai mult instinctul si nu iese rau deloc.
Saptamana trecuta am primit o invitatie la un concert din cadrul Festivalului Enescu. De fapt intamplarea a fost atat de frumoasa si interesanta incat merita sa v-o impartasesc. Intr-o seara tarziu, dupa o zi grea si fizic si emotional, imi arunc privirea pe wall-ul de la Facebook. Si vad ca dragalasa de Ana-Maria Onisei, pe care o stiam doar din articolele si interviurile din Adevarul, pune la bataie niste bilete, cadou, la Festivalul Enescu, contra  unei intamplari emotionante de la o auditie. Termenul limita de trimitere a "intamplarii" - 30 de minute. Mai erau 5. Imi iau gandul caci asa cum v-am spus deja nu am prea umblat prin salile de concert si singura mea amintire de "emotie la o auditie" era atat de demult si atat de departe in momentul acela, ca 5 minute nu-mi erau suficiente nici sa-mi trag sufletul. Asa ca dau "like" si ma hotarasc sa sustin pe una din concurente, om drag mie, cu tolba inimii plina de muzica. Apoi insomnie. Surpriza mare cand constat ca Ana Onisei se hotaraste, avand destule invitatii, sa includa in grupul castigatorilor si pe cei carora le placu ideea. Asa ca am stabilit impreuna o data la care sa ne vedem pentru a primi biletele, cei cu "poveste" avand prioritate in a-si alege concertele. Foarte corect ! Pentru ca nu-mi place sa primesc ceva ce nu merit, pana la intalnire i-am trimis Anei si "trairea" mea :
"Cele mai multe vacante de vara le-am petrecut la Vatra Dornei. Acolo am simtit , cred, prima oara in viata mea, pe la 6-7 ani, ce inseamna sa traiesti muzica. Cum te invaluie, te rapeste si devine o parte din tine. Statea in fata mea, nu intr-o sala de concerte ci in varf de munte, pe Obcina Mestecanisului, nu prietenul de familie care ma amuza cu glume si jocuri ci MAGICIANUL. Barbatul acela , tanar, inalt care parea puternic si pus pe sotii se transfigura. Maxilarul inclestat, fruntea incruntata, ochii inchisi siroind de lacrimi si ... muzica. Ca o durere, ca o binecuvantare, "Balada lui Ciprian Porumbescu". Am retrait acest moment, an de an, pana ce vacantele n-au mai fost la fel. Merg inca in fiecare an la Mestecanis si inchid ochii. Sunetele alea de demult sunt inca acolo si glasuiesc doar pentru mine."
 Am plecat de la intalnirea cu Ana Onisei si cu melomanii nu cu un bilet ci cu 4. Sa va spun cata bucurie pe mine ? Puneti-va doar in locul meu si o sa intelegeti ! Bineanteles ca nu m-a rabdat inima sa nu mai dau si altora prilejul sa se bucure, asa ca am pastrat doua si doua le-am facut la randul meu cadou. ( sunt sigura ca Ana n-ar fi suparata sa stie asta ci dimpotriva !) Nefiind cunoscatoare intr-ale muzicii ( ok, ok, stiti bine ca imi recunosc ignoranta ! ) am ales la intamplare, dupa instinct. Asta si pentru ca imi place sa fiu surprinsa. Am cautat cateva informatii despre ce urma sa ascult, dar nu prea mult, ca sa nu am asteptari. Si plina de curiozitate si entuziasm am purces la prima intalnire.
Inainte de concert, pe o bancuta de langa Sala Palatului, doua doamne discutau langa mine despre ce va urma. "Buuuun !" zic, " mai aflu si eu cate ceva". ( stiu, stiu ca e urat sa tragi cu urechea, dar era pentru o cauza nobila : linistea mea. Si apoi ele s-au asezat pe bacuta pe care stateam eu si n-aveam cum sa ma fac ca n-aud). Una dintre doamne, cea "cunoscatoare" ii prezinta celeilalte programul. "Prima parte e Debussy cu Catedrala scufundata, dar e transpusa pentru orchestra si sunt curioasa cum suna. Partea a doua e Messiaen si mi-e teama ca ai sa te cam iei cu mainile de par". " E ca Wagner ? " intreaba cealalta. "Mai rau" vine raspunsul "specialistei" si ne zbarleste parul si mie si celei de langa mine. " Slava Domnului ca nu sunt singura cazuta din copac, ca daca ma apuca somnul n-o sa fac nota discordanta" . Entuziasmul incepuse sa scada, dar curiozitatea era inca mare. Sau cu atat mai mare.
Acu', ca am "trait" concertul si mi-am facut si lectiile intre timp, pot sa va spun ca " La cathedrale engloutie" a lui Debussy este inspirata de lectura unei scrieri de Renan, "Souvenirs d'enfance et de jeunesse" si este cel mai in detaliu dezvoltat Preludiu din volumul I. Iar versiunea pentru orchestra, transpusa in varianta vazuta de mine de Nikos Cristodoulou, suna senzational. O puteti asculta mai jos chiar daca nu in interpretarea Orchestrei Nationale Radio, asa cum am cunoscut-o eu. James Gaffigan, dirijorul concertului spunea ca in contextul programului pregatit, piesa lui Debussy "poate fi privita ca un aperitiv, ca un pahar de sampanie inaintea cinei, pregateste ce va urma" . Si zau daca asta nu spune totul.
Si asa, pregatita pentru Olivier Messiaen, primesc felul principal : Simfonia Turangalila. Dupa cum spune insusi compozitorul, Turangalila este un cuvant in sanscrita, cu sensuri multiple : cantec de iubire, imn al bucuriei, timp, miscare, ritm, viata si moarte...Restul e experienta mea personala, trairea si imaginatia mea. M-am simtit deodata ca Alice in Tara Minunilor, invadata de zeci de sunete, atat de exotice si de complexe, atat de diferite si de comunicative. Eram cu ochii pe fiecare om din orchestra, pe fiecare gest. Urmaream sunetele care alergau in jurul meu ca pe un film de actiune. Pentru ca de fapt, asta se desfasura in fata mea. Un film alert, cu bine si rau, cu urmarire si cosmar si zori de zi, cu teama si curaj si eroul pe care nu-l invinge nimeni. Cu iubirea inserandu-se subtil, ca in viata. Cu povestea dintre el si ea care se consuma pe sunet de vioara. Cu dimineti pe malul marii si apusuri cu sampanie. Si cu raul care isi baga din nou coada si te fugareste prin viata...si-l descoperi apoi chiar in cel de langa tine. Cu dezamagire si furie si regret, dar si cu bucurie si renastere si cu intoarcerea spre tine si spre forta pe care o porti de la Dumnezeu ca sa mergi mereu, zambind, mai departe.
Asta a fost pentru mine concertul. Si cu cata bucurie am privit viorile si violoncelele si scrasnetul contrabasului. Si ce simturi a atins pianul manuit exemplar de Peter Donohoe. Si ce fascinanta mi s-a parut incrancenarea cu care punctau toba si talgerele, cu sunetele lor puternice si adanci. Si tromboni pornind in forta lucrarea si clarinetele urmarindu-se cu sunect tactil. Si undele Martenot...acest instrument de care habar n-aveam ca exista si care este piesa de rezistenta a  lucrarii. Undele astea au fost pe rand...fantome si glont vajaind si artificii si nai si sunet de suflet... Minunat ! Cynthia Millar, manuitoarea acestor unde are la activ peste 100 de aparitii in Simfonia Turangalila, cu diverse orchestre din Europa si America. Iar Orchestra Nationala Radio a fost la inaltimea invitatilor ei.
N-a fost pentru mine un spectacol neaparat emotionant, dar a fost captivant si m-a facut ca la final sa sar efectiv de pe scaun si sa aplaud minute in sir.
Probabil ca n-am fost in stare sa descifrez nimic din ce a vrut autorul sa spuna, dar cert este ca spectacolul asta mi-a daruit o bucurie si o energie fantastica. Si pana la urma, va intreb, nu despre asta e vorba in arta ?









P.S. Multumesc Ana-Maria Onisei pentru gestul de a imparti atat de firesc "bucuria" printre cei dornici de muzica si pentru intalnirea mea cu Messiaen.
















marți, 13 septembrie 2011

" SUNETUL MUZICII"

Ii admir foarte mult pe oamenii care au cultura muzicala. Care au fost de mici educati in spiritul muzicii clasice si recunosc imediat o bucata mai mult sau mai putin celebra sau cunosc marii muzicieni ai lumii. La mine in familie am fost crescuta sa iubesc arta si mi s-a inoculat gustul pentru muzica, dans, literatura si teatru fara insa a fi indrumata neaparat intr-o directie, ci mai degraba lasandu-mi-se libertatea de a-mi descoperi singura preferintele. Am fost intotdeauna un om curios intr-ale frumosului asa ca am gustat din toate. Si am avut perioade si am acumulat "iubiri". Pe masura ce am inaintat in viata m-am apropiat tot mai mult de muzica clasica, fara de care azi nu ma mai pot concepe. Inca invat, inca descopar, inca sunt novice. Si ma incarc continuu cu momentele mele de muzica.
Aseara am fost in Piata Festivalului Enescu la concertul lui Alexandru Tomescu, devenit prin celebritatea viorii si prin "indraznela" lui Tomescu de a interpreta toate cele 24 de capricii ale lui Paganini in acelasi concert, un "must".
Lume ca la Maglavit. Pe scaune, pe langa scaune, in picioare pe laturi, printre randuri, peste tot. Multime pestrita. Toate varstele, toate tipologiile. De la copii la batrani, de la dudui la domnite, de la oamenii strazii la figuri importante, de la mahalagii la domni si doamne, de la cunoscatori la invatacei. In sfarsit, larma si foiala, vanatoare de locuri, tatisme.
Si apare pe scena Alexandru Tomescu. Modest si lejer, cu bijuteria lui de vioara. Si incepe sa ... Cum sa va spun eu voua ? Incepe. Liniste absoluta. Magie. Si muzica creste, creste si noi ne lungim si ne latim o data cu ea si am sentimentul ca nu mai e nimic altceva pe lume in afara de sunet. Un om, o vioara si Capriciile lui Paganini. Si nu mai stiam intr-un timp care e omul si care vioara. Ba chiar am avut sentimentul, la un moment dat, ca omul doar atinge vioara sau ii sopteste ceva si ea canta singura. Cate "capricii" am trait mi-e greu sa va spun, doar ca la sfarsit eram muta, fericita, cu parul zbarlit. Si cand am incercat sa vorbesc la telefon n-am reusit decat sa izbucnesc in plans. Da, poate ca sunt eu prea sensibila ( ca sa nu zic labila psihic ), dar sa va fi vazut si pe voi acolo si mai vorbim.
Si m-am gandit atunci ca sunt mai mult "simtire" decat "ratiune" si m-am vazut din nou, la 6 ani, pe varful Mestecanisului ascultand cu gura cascata si cu ochii jucand in lacrimi "Balada lui Ciprian Porumbescu". Dar asta e deja o alta poveste...






duminică, 11 septembrie 2011

TRAIRI

Luni : emotii ca intotdeauna la un nou inceput. Energie, spor, liniste interioara.
Marti : o zi pierduta caci nu-mi amintesc nimic din ea
Miercuri : eu, cu satisfactia profesionala a unei zi implinite, duse cu bine la bun sfarsit ! Apoi...jos ! Tristetea acuta a unei persoane dragi ! Neputinta, sentiment de inutilitate, reprosuri, lacrimi...tacere. Si in final o mica bucurie neastepatata pentru ca noaptea sa curga lin, aducatoare de ...maine .
Joi : un buchet uriasi de trandafiri rosii, catifelati, cu miros de gradina. Bucurie, rasfat...Povesti cu oameni dragi vechi. Surprize mici pentru Mimilo.
Vineri : atmosfera de sarbatoare pe strada, aer de "alta lume", piata festivalului Enescu, Accord Vibes, muzica pentru sufletul meu. Impartasirea muzicii cu alt om drag. Un stol de pasari dansand deasupra mea pe acorduri frantuzesti. Miros de Paris.
Sambata : o fetita blonda, in rochita roz, alergand dupa un porumbel si schimband hohote de ras cu fantana de la Universitate. Bilete la Enescu. Ana.Irina. Spectacol de suflet. Pusa. Voie buna. Parere de rau ca timpul fuge.Gafa. Remuscare. Somn.

duminică, 4 septembrie 2011

CAND O IAU RAZNA

Pe calculatorul meu, imaginea unui castel medieval inconjurat de culori tomnatice.
Eu : Uite ce frumos e ! Si vezi, eu sunt la fereastra aia, cea mai de sus !
Mimilo ( frunte brazdata de riduri de expresie, ochii mijiti, incruntati) : Mie nu-mi plac castelele astea ! Au fantome !
Eu ( relaxata, razand): Pai eu sunt prietena cu fantomele !
Mimilo ( spranceana ridicata, zambet ironic ) : Ai luat-o razna !
Eu : Vezi, nu ma cunosti deloc ! Stii ca imi plac povestile si sa ma joc ! Dar de-acum te-nvat eu cum sunt ! Stii ca in mine e o fetita...
Mimilo : Ai luat-o razna !
Eu : Nu ! Razna am fost mereu !
Mimilo : Nu esti deloc realista ! Nu esti cu picioarele pe pamant !
Eu : ohoho ! Ba da ! Sunt cu picioarele pe pamant, dar cu capul in nori ! Atat de ...inalta ! Si uneori, nu-mi vad capul, iar alteori de acolo de sus ma amuz cat de mici sunt unii oameni la picioarele mele !
Mimilo : Clar, ai innebunit !
Eu : N-am innebunit ! Asa am fost mereu ! NEBUNA !

DIMINETI DE DUMINICA

In dimineata asta m-am trezit cu nostalgia diminetilor de duminica din copilarie. Pe vremea aia, care mi se pare ieri si totusi acum 100 de ani, duminica era singura zi libera; asa ca puteam sa dorm mai mult. Nu mi-a placut totusi niciodata sa dorm pana tarziu, dar nici sa ma trezesc la 6, cand suna ceasul. Asa ca duminica ma trezea Leutu la 8, ca sa ascult " teatru radiofonic pentru copii". Felul in care ma trezea insa ...
Leutul meu drag, care e cea mai vie prezenta ..."nevie" din viata mea, avea dimineata un ritual simplu, dar foarte parfumat si foarte sonor. Cum eu n-am avut camera mea pana tarziu, cand m-am facut mare, dormeam in sufragerie. La doi metri de patul meu, el isi instala cartierul general. Mai intai cafeaua. Apoi tigara. Si in final, ziarul. Ceea ce ma trezea era zgomotul. Fas-fas de la ziar, tac de la ceasca pe farfurie. Tigarea nu se auzea. Dar se simtea. Parfum placut, amestecat cu mireasma naucitoare a cafelei si cu mirosul de ziar...proaspat.
Apoi incepea panda. Cum ma miscam un pic se oprea fas-fas-ul. Incercam sa mai tin ochii inchisi. Zgomotele se reluau. Alarma falsa. Incet, incet, nemiscata, ca sa-l iau eu prin surprindere, mijeam ochii si-i urmaream miscarile. Nu stiu cum facea, dar ma simtea mereu. Odata vedeam ochelarii deasupra ziarului si pac, pana sa inchid eu ochii, ma tintuiau. Ziarul cobora usor si un zambet laaaaaaarg imi spunea "buna dimineta" . "Te-ai trezit, Comoara ?"

Trezirile astea erau de-a dreptul fantastice atunci cand era ziua mea. Atunci mi-era de-a dreptul teama sa deschid ochii de emotie. Stiam mereu ca ma asteapta o surpriza si nu voiam s-o surprind inainte de a fi pregatita. Dar asta era imposibil . Leutu era mereu pregatit. Si masa care ne despartea era intotdeauna plina de ..."bunatati". 
Bunatatile copilariei mele au fost cartile. Si in fiecare an, de ziua mea, dis-de-dimineata, masa era acoperita de carti. Care mai de care mai captivanta si mai greu obtinuta. Nu-mi aduc aminte sa fi primit vreodata alt cadou. Sau sa-mi fi dorit altceva. Ma napadeste si in clipa asta sentimentul de atunci. Emotia, curiozitatea. Le strangeam frumos si le purtam toata ziua, prin casa, cu mine, insotita de zambetul satisfacut al Leutului.
" Iti plac? Hai sa-ti povestesc despre ele" Si , da, fiecare carte avea  o poveste. Si eu as fi vrut sa le pot citi deodata pe toate.

Mi-e dor de zilele alea, de sentimentele de atunci.Si incerc sa-mi creez noi dimineti de duminica de care sa-mi mai fie dor.


P.S. Ma intreb acum, prozaic, de unde oare ziar, duminica dimineata, pe vremea aia ? Ei, dar ce importanta mai are? Poate erau dimineti de vacanta! Si nu sunt si zilele de vacanta...nesfarsite duminici ?!





sâmbătă, 3 septembrie 2011

LIFE IN A DAY

 Stiti secventele alea in care ti se arata bucatele din lume la acelasi timp, cu starea vremii, evenimente din locatia respectiva, etc ? M-a fascinat intotdeauna sa le privesc ! Caut in ele oamenii si fac mereu paralela intre ce fac eu in acel moment si ce fac ei ? Si-mi spun : uite, traim deodata ! Fara sa stim unii de altii, fara sa avem sentimentul piesei de puzzle care suntem in viata. Si-mi da un sentiment de unitate, cumva, gandindu-ma  ca in timp ce eu citesc sau vad un film, un om undeva pe lumea asta se plimba prin ploaie, mananca, doarme sau danseaza si cum gandurile, iubirile, temerile noastre comune sau total independente unele de altele se intalnesc  in neant si se unesc si se amesteca si duc lumea mai departe. Impartim viata ! Asta simt !

O zi e o bucatica de viata, dar ar trebui traita ca si cum ar fi VIATA.

Cand m-am dus sa vad Life in a day nu stiam nimic despre el. Nu-mi place sa citesc inainte cronici despre filme sau piese. Abia dupa ce le vad, daca ma emotioneaza intr-un fel, incep sa caut informatii si pareri.
Life in a day e un documentar realizat de National Geografic si YouTube, avandu-l ca producator pe Ridley Scott. Oamenilor din intreaga lume, care poseda o camera digitala li s-a cerut sa filmeze o zi din viata lor si anume ziua de 24 iulie 2010. Dar sa fie o experienta personala. S-o filmeze asa cum cred ei ca-i reprezinta ziua aceea. Apoi  realizatorii au amestecat fimuletele  si au construit ziua respectiva din secventele primite, de la rasarit la miezul noptii. Secvente succesive, din vieti diferite, care formeaza impreuna ziua de 24 iulie 2010 ca un rezumat al acelui moment pe Terra. Rezultatul, asezonat cu un soundtrack foarte sugestiv realizat de Matthew Herbert  ( foarte mult mi-a placut cum tema principala se reia in stiluri muzicale diferite ) e savuros si emotionant.

In afara derularii zilei respective in pasaje amuzante si triste si simple si excentrice, oamenii mai au de raspuns si la doua intrebari : ce iubesc si de ce le este frica ! Si mi s-a parut atunci ca aceste doua sentimente ne guverneaza si ne definesc viata. Sunt rasaritul si apusul, sunt lumina si intunericul din noi, sunt inceputul si sfarsitul.

Cu ce-am ramas acum, la prima vizionare ( pentru ca imediat ce s-a terminat fimul m-am gandit : hm, l-as mai vedea o data ! ) ? Cu cateva secvente si cu o stare !  Un tip cu o bere in mana ( care nu parea prima bere cu care se imprietenise omul in ultimele ore ) , in zorii inca intunecati ai zilei e intrebat ce zi e azi ? Raspunsul lui e sincer, nejucat si spus cu toata gura : e o zi minunata ! Cea mai frumoasa zi dintre toate ! Abia dupa multe insistente ale celui care filma omul realizeaza ca i se cere data ! Figura lui, care spune cam "de ce naiba are importanta data ?" e de milioane ! Si ca sa dea totusi un raspuns, isi scoate telefonul ca sa vada data !
Intr-o alta secventa un barbos ce se declara recuperat dupa dependenta de droguri vorbeste despre cel care l-a ajutat sa se vindece si in casa caruia si-a petrecut ultimii 4 ani : " tipului asta i s-au intamplat doua chestii in astia 4 ani : m-a salvat pe mine si si-a pierdut casa. E un tip tare priceput. Stie sa faca multe lucruri. Omul e un geniu, doar ca nu prea are timp "
Cel mai pe sufletul meu a fost insa raspunsul unei fetite care la intrebarea " de ce iti e frica " a raspuns " sa ma fac mare " .

Mi-am confirmat inca o data vazand filmul asta ca ador diminetile. Toate secventele matinale care mi se derulau prin fata ochilor cresteau in mine sentimentul de proaspat, de nou inceput, de bucurie de viata. Mirosurile diminetii, aerul mai viguros, sunetele ca niste incurajari la inceput de drum.

Am ramas cu sentimentul acut ca mi-e bine.Oricum ar fi o zi din viata mea.Pentru ca pur si simplu am trait-o.

Secventa finala : Intr-o masina, in mijlocul unei ploi torentiale, aproape de miezul noptii, o fata obosita, trista, isi filmeaza "ziua" . " E aproape miezul noptii, am vrut sa fac filmuletul si acum e prea tarziu. Dar am lucrat toata ziua, acum abia ma indrept spre casa.( ...) Vreau sa stie cineva ca exist. Ca fac filmarea asta pentru ca in viata mea nu se intampla nimic. Toata ziua m-am gandit ca nimic important, demn de semnalat nu s-a intamplat azi si acu, inregistrand, imi dau seama ca tocmai s-a intamplat"








vineri, 2 septembrie 2011

SE INTAMPLA MINUNI

Mi-as dori uneori sa am mainile conectate la suflet. Informatia sa vina de acolo, nefiltrata de minte. Pentru ca de fapt asta se vrea acest blog : reporter de la fata locului a sufletului meu. Nu reusesc intotdeauna din cauza partii mele extrem de lucide care functioneaza ca cenzor. Dar mi-am propus sa intru in lupta directa cu "cenzorul" si poate pana la urma imi iese.


In cea mai mare parte a timpului sunt un om bataios, puternic si realist. Unii doar asa ma percep.Sunt oameni care ma considera dura si vad asta in atitudinea lor si in mirarea de pe chipuri atunci cand mai las garda jos. Sunt considerata o luptatoare si chiar asta sunt, doar ca daca pentru multi acesta lupta se da cu exteriorul, pentru mine lupta e cu mine insami. Am simtit intotdeauna ca inlauntrul meu sta speriata o fetita care se mira si ea uneori de unde atata curaj ! Si asta e cealalta latura a mea : idealista, jucausa, timida si sentimentala, emotiva si calda si...si.


In ultimul an mi s-a intamplat ceva. Nu pot inca sa explic lucid, dar intr-un fel mi s-au dezvoltat simturile sau poate e mai bine zis mi s-au activat. Parca niciodata n-am simtit mai mult ca acum. E posibil ca in sfarsit s-o fi lasat pe fetita aia din interior sa iasa afara ? As putea sa va spun ca vad mai bine verdele verii sau albastrul cerului, ca am auzit mai bine greierii in vara asta si ca pepenele nu mi s-a parut niciodata mai gustos. Cel mai mult insa ...simt oameni. Nu stiu inca sa traduc toate semnalele ( poate pentru ca mi-e si teama s-o fac ), dar numai asa imi pot explica de ce am intalnit oameni cu care am petrecut o seara si apoi, revazandu-i peste 6 luni am simtit ca m-am intalnit cu prieteni vechi si dragi si pe de alta parte, am petrecut mai multe intamplari cu oameni cu care aparent am lucruri in comun si totusi am simtit mereu ca trebuie sa stau cu garda sus. Si intr-un caz si in altul se pare ca instinctul meu nu m-a mai inselat. Cei mai interesanti insa mi se par oamenii-carusel. Ii simt pur si simplu cum inchid si deschid usitele sufletului, de fiecare data cu aceeasi sinceritate. Spun ca sunt cei mai interesanti pentru ca sunt ca un joc incitant pe care cand iti vine sa-l iei acasa, cand sa-l arunci cat colo si te trezesti asa din una in alta ca te-a prins. Iar despre mine v-am spus deja ca-mi place jocul. Si cand intelegi cum functioneaza stii c-ai sa te intorci intotdeauna la el pentru ca jocul asta e cel mai adevarat.


Ieri am avut o prima jumatate de zi proasta. Proasta emotional. O rana care se tot adanceste si pe care nu stiu s-o gestionez. Traiesc cu ea, uneori pare ca se inchide, e de fapt acolo, dar nu mai ustura si uit de ea. Insa uneori, doar uneori ( si ieri parca a fost mai rau ca oricand ) simt ca poate fi fatala rana asta. Am simtit ca ma trage intr-un hau adanc de unde nu mai am nici o iesire. Am simtit golul ala in stomac dinaintea lesinului si mi-am pierdut aerul. Cu o ultima farama de curaj, din instinct de supravietuire, am strigat. Doar ca eu, cand sunt la pamant nu mai am glas.Amutesc. Intotdeauna in viata mea cand am fost lovita am devenit muta pentru un timp. La propriu.
Si atunci am strigat in scris, aproape fara speranta, fara asteptare. In ideea de a scoate ghimpele macar. Aici raman din nou fara cuvinte. De emotie... de minune !


Exista oameni frumosi, da' frumosi rau ! Le vezi sufletul fluturandu-le pe dinafara. OAMENI BUNI prin definitie.Oameni datorita carora lumea asta inca functioneaza. Si toti oamenii astia, aproape necunoscuti, dar carora le simt sufletul frate cu al meu din clipa in care am interactionat, alaturi de cele doua sufletele care sunt alaturi de mine de cand ma stiu ( de fapt de cand se stiu ele ), m-au luat de mana si mi-au spus "Hopa sus !" Si ce e mai frumos e ca mi-au daruit exact ce aveam nevoie. Caci nu sunt genul care vrea sa fie compatimita si care sa-si planga de mila. Vreau doar un suport, ca sa ma ridic si sa merg mai departe. Concret, vreau sa rad si sa-mi amintesc ce conteaza.Vreau sa schimb idei si zambete. Si sa simt intelegere , nu compatimire. Si minunatii astia de oameni asta au facut. Si nu m-am mai simtit singura. Dar deloc singura.
Si acu' mi-e inima usoara ca sunt atat de norocoasa si iubita de Cel de sus care mi-a lasat in jur atatia INGERI. Si nu numai pentru ca mi-au intins ieri un colac de salvare ci pentru ca i-am intalnit, pentru ca exista in viata mea si pentru ca ma inspira.


Credeti ca exagerez ? Ca sunt patetica in tristetile mele ? Ca n-am probleme reale si inventez unele ? Ok ! Aruncati voi cu pietre ca poate aveti adevarul de partea voastra , dar nu despre asta era vorba ! Ci doar despre faptul ca ... SE INTAMPLA MINUNI !