joi, 29 martie 2012

PUB

<p><a href="http://www.freedigitalphotos.net/images/view_photog.php?photogid=659">Image: Salvatore Vuono / FreeDigitalPhotos.net</a></p>


         De cand am descoperit placerea petrecerii de timp liber de una singura, imi place sa experimentez. 
Situatie : Duminica seara, ora opt. Singura, in oras.
Stare : de observare. Sunt linistita si relaxata caci am vorbit cu iubitul meu. Si el cand se simte vinovat e atat de scump...atat de alintat...iar eu nu-i pot rezista cand imi spune " iarta-ma, iubita mea, dar sunt ...asa...incetosat, ca dupa somn..."
In drum spre casa trec pe langa "Scala Pub". Si ma gandesc : "Ce-ar fi sa..."
Doar doua mese ocupate. In spatele meu doi tineri. Nu stiu daca cuplu sau nu, dar imi place sa cred ca sunt la inceput. Ca el ii face curte...Nu-i observ decat in trecere. Sunt mai degraba genul "rockeri". Le aud insa murmurele...
La masa de alaturi situatia pare cam asa : doua "damese" au pus mana pe un italian, iar "pestele" tocmai a venit sa negocieze. "Damesele" vorbesc italiana cu clientul si romanes intre ele. Italianul, tinerel, frumusel, cu chip de baiat cuminte. Fetele, amandoua blonde, platinate. Par lung, in coada de cal, tinuta "all black", aur atarnand pe toate extremitatile. Una din ele, mai coapta, intretine conversatia. Cealalta, stearsa, zambeste mereu. 
"M-am riscat" si am comandat un capucino cu menta ( nu rezist cand gasesc combinatii cu menta ). Mare greseala ! Are gust de medicament. Noroc ca mi-era sete si am luat si o apa. 
Localul asta ar fi putut sa arate bine. Stau cu spatele la Bulevard si astfel ma simt rupta de Bucuresti. Ma simt ca intr-un film. Sunt la Scala Pub in fond, nu ? 
Cremul de pe pereti e prafuit. Mesele, de lemn, sunt destul de ok. Niste obiecte vechi de decor ( o lampa cu gaz, un fier de calcat, o macheta de corabie...) imi par cumva din alt film. Nimic nu flagrant aiurea. Totusi, locul aflat in buricul targului are aer de bodega. Habar n-am de ce. 
Intr-un fel ma simt ca in bufetul garii...asta e atmosfera. Parca tocmai am coborat din tren si sunt in alta parte...intr-un oras mic de provincie, intre doua povesti. Sunt reporter si am de gasit un subiect. Ar putea fi despre reteaua de "damese" din oras...sau despre cum fac curte baietii intr-un mic orasel de provincie...
Ah, si mai e cineva. O tanti halterofil ( cap cu fes, gat gros, trup masiv, greoi pus in evidenta de treningul bleumarin cu dungi alb-rosu ) care manca un sandwich cand am intrat eu...acum bea o Coca-Cola. Probabil lucreaza pe vreun santier, cu ziua. A intrat sa manance ceva dupa o zi de munca. N-o asteapta nimeni acasa si aici mai vede lumea. Si se uita la televizor. Ofteaza adanc.
Pe pereti sunt afise de filme. Afise vechi. Deasupra mea..."The painted vail" cu Garbo.
Tinerii se retrag. Pacat. Erau cei mai simpatici.
Si mai e barmanul. Are aerul ala binevoitor, relaxat. E atent la cei cativa clienti si-i serveste prompt. Mai arunca cate un ochi la TV. Si cumva, parca zambeste mereu la ceva, ce noua celorlalti ...ne scapa. Cred ca de fapt asta e mimica lui. 
"Damesele" au mai cerut un rand. Zgomotos, asezat. Par de-ale locului. Se cunosc cu barmanul, caci ii spun pe nume. Italianul le povesteste ca are o " fidanzata" in Italia. Acum incearca, comunicarea in engleza...Nu-mi dau seama la ce concluzie au ajuns. Ii las sa se intretina in continuare...
N-am aflat mare lucru. Sunt de fapt intre doua trenuri. Aici n-am nici un subiect.
Poate doar aceasta experienta de fata singura in oras, duminica la ora opt.

duminică, 25 martie 2012

DARUIESC DECI EXIST

Exista o anumita categorie de oameni care mie mi-e foarte draga. Oamenii deschisi mereu catre nou...gata sa descopere, gata sa se mire, gata sa se bucure de inca ceva. Oameni care stiu ca viata e o calatorie care are un singur sfarsit. Oameni atenti la ce e in jur, implicati in a creste si in a darui sau cum bine zice V....."oameni vulnerabili".
Ma hranesc cu entuziasmul unor astfel de oameni si mi se improspateaza mereu speranta ca lucrurile evolueaza, se schimba in bine, chiar daca incet.
Cred din tot sufletul ca schimbarea tine de fiecare din noi. Ca uneori, chiar daca cu o floare nu se face primavara, cu o floare se deschid porti catre rai.  Si cea mai buna investitie pentru viitor este in copiii de azi. In educarea lor in spiritul cunoasterii, a dezvoltarii personale, a formarii inspre autentic.
Din toate aceste motive mi-am dorit sa va povestesc despre un proiect pe care ati putea sa-l sprijiniti. Este un proiect in fasa ca sa zic asa, dar care poate creste daca are sustinere. In esenta e vorba despre crearea unei platforme online care sa ajute copiii sa-si dezvolte abilitatile de intelegere si cunoastere de sine prin joc, prin poveste. Toate detaliile le gasiti aici.
 Dragos Iulian Matei  este  in spatele acestei idei  si e un om de un pozitivism molipsitor,cu o pofta grozava de a crea si a darui. Are in jurul sau cativa oameni la fel de entuziasti si de muncitori, dar ce e si mai ademenitor e deschiderea lor de a accepta idei noi.
Deci, daca va place ideea puteti deveni parte din proiect. Daca aveti creativitate, viziune sau pur si simplu dorinta de a face ceva pentru copiii vostri puteti sa va implicati direct. Daca nu, puteti  macar vota pe pagina de mai sus proiectul sau cel putin spuneti despre el.
Mie imi place ideea mult si imi doresc din suflet sa se materializeze intr-o zi. Aveti mai jos o mostra, o demonstratie timida, de inceput, a ceea ce ar putea fi acest proiect.
Daca si pentru voi sa existati inseamna sa daruiti ce-ar fi sa daruiti o clipa acestei idei?



duminică, 4 martie 2012

CUVANTUL DE ONOARE




Ma gandesc de mult sa scriu pe tema asta…si sa va cer si voua parearea in legatura cu ea. “Cuvantul de onoare” ! Ce inseamna de fapt asta? De fapt cum mai percep oamenii in ziua de azi o promisiune ?
In toata copilaria mea “cuvantul dat” era o chestie foarte importanta. Doua lucruri il scoteau din minti pe Leutu, bunicul meu drag : sa nu-ti respecti cuvantul dat si minciuna .( despre cea din urma vorbim insa cu alta ocazie ).
Nici nu stiti ce discutii se creau in jurul acestor subiecte. Vorbele lui mi s-au incrustat in caracter, in fire…au devenit firescul. “Daca nu-ti respecti cuvantul dat nu ai sa fii niciodata demna de calitatea de OM. OM cu litere mari. Cine nu-si respecta cuvantul dat nu e demn de a fi respectat. Asta iti doresti tu? Sa ajungi un nimeni? Daca tu nu-ti respecti cuvantul cum vrei sa te respecte cei din jurul tau? Cuvantul dat nu inseamna numai atunci cand zici “pe cuvant” …inseamna ori de cate ori te angajezi sa faci ceva. Inseamna si atunci cand zici ca la o anumita ora o sa fi intr-un loc. Inseamna atunci cand spui “ o sa…”. Daca crezi ca nu poti face ceva, nu poti fi undeva, daca nu esti sigura…nu promite, nu-ti lua angajamentul, nu spune DA ! Spune “nu stiu”, “nu sunt sigura”, “poate”, “voi incerca”, etc. Dar daca ai apucat sa promiti, daca ai apucat sa asiguri pe cineva de ceva, ai apucat sa zici “o sa…” atunci te dai peste cap sa-ti respecti promisiunea.”
Si nu am auzit asta o singura data. Ci mereu si mereu…cand uitam sa fac cate ceva ce spusesem ca fac sau cand pur si simplu omisesem pentru ca nu luasem in serios ce-am zis si fusese doar o forma de a scapa de insistente sau intarziam de la joaca…
N-am primit in viata mea de la Leutu decat doua palme, dar tot discursul asta, pe un ton serios si dur ca si cum de asta depindea toata existenta mea era mai dureros decat o palma. Si a lucrat. Adanc. Am devenit cine sunt eu.
Ei, dar azi…azi e cam complicat cu lectia asta invatata. Pentru ca mi-a fost foarte greu sa accept ca lumea nu functioneaza asa. Sau ca nu mai functioneaza asa. Ca de la o promisiune exprimata direct si pana la ora de intalnire stabilita, oamenii nu-si respecta cuvantul dat. Mi-a fost greu sa ma obisnuiesc ca “o sa “ nu inseamna musai “s-a facut “ .
Am avut un timp in care eram foarte rigida in sensul asta. Ma supara rau faptul ca nu ma pot baza pe ce promite cineva. In timp, am devenit mai flexibila…cu mine insa mi-e mai greu. Nu prea pot sa-mi dau “de voie” cand ma angajez sa fac ceva, chiar daca acel ceva nu e esential. Pe ideea ca daca am zis…am zis.
Cu ceilalti am devenit flexibila pentru ca nu prea am ce face. Daca cineva intarzie de obicei stiu ca asa va face si ma astept la asta. Daca cineva imi zice “sigur ne vedem” ma intreb daca chiar se va gandi intr-o zi la asta sau o zice doar asa…pana la proba contrarie astept…( aici sunt cel mai flexibila…si eu imi propun intalniri cu oameni de care mi-e dor si nu reusesc in scurt timp sa-mi fact timp, loc, dar va dau cuvantul meu de onoare ca ma gandesc la asta si e in calcule :) ). Nu iau in calcul exceptiile…se intampla sa se intample ceva…dar cand devine regula…
Va imaginati situatia in care stabilesti cu cineva sa te ajute intr-o situatie si zice “ maine la ora cutare sunt la tine si rezolvam”…si tu faci rost de bani daca trebuie pentru treaba si iti aranjezi timpul, eventual invoindu-te de la serviciu…si nimic. Nici un semn. Cand in sfarsit dai de persoana iti spune senina ca …a uitat sau a plecat din Bucuresti…sau mai stiu eu ce…si nu, n-a patit nici o nenorocire. Sigur o sa spuneti ca sunt prea rigida. Se poate , dar cel putin nu ma mai supar. :) Doar observ. 
De fapt nu ma intreb ce s-a intamplat cu lumea asta de nu mai crede in necesitatea respectarii cuvantului dat, ci mai degraba ma intreb de ce simtim nevoia sa ne prefacem ca suntem mai buni, mai disponibili, mai atenti la cei din jur decat suntem de fapt…de ce simtim mai degraba nevoia sa ne facem placuti in aparenta in loc sa fim intr-un anume fel care ne-ar aduce simpatie oricum.
Era un timp cand ma bazam pe siguranta unei vorbe. Pai daca imi zici “data viitoare facem asta impreuna” …eu te cred. Daca zici “ te chem cu prima ocazie”…eu te cred. Daca zici “ maine citesc ce ai scris”…eu te cred. Daca zici “saptamana viitoare am timp si ma ocup”…eu te cred. Dar nu ma mai astept s-o faci.
Am invatat ca viata e imprevizibila. Si sunt destul de maleabila si intelegatoare. Dar n-ar fi mai simplu sa zici “mai vedem…” sau “ o sa fac tot ce pot, dar nu stiu sigur” sau pur si simplu “nu pot”, “nu stiu”, “ nu vreau”, “n-am timp”. Acum nu mai doare, dar ma intreb…