marți, 26 iunie 2012

ARLECHINO NU MOARE. SAU...?!?



Ma bucur asa tare ca sunt in stare sa ma duc la un spectacol fara nici o asteptare…Las inima deschisa si fac pasul in sala…In primele 60 de secunde imi dau lacrimile. Am in fata mea Artistul atins de aripa mortii. Artistul ( numit de aceasta data Arlechino) isi dezvaluie in fata mea slabiciunea umana. Corpul nu mai urmeaza sufletul. Tremura, se incovoaie, are pasul nesigur si durerea pe chip. Si asta ma ravaseste. Arlechino moare si el ?
El stie deja asta, dar nu se da dus asa usor…Mai are de facut cate ceva. Fiecare ora, fiecare clipa in care ea, moartea se indeparteaza putin e nepretuita ! E de trait ! Cu pofta, cu bucurie…FARA FRICA !
Si asta pentru ca Ea vine oricum…si atunci de ce sa nu o intampini multumit ?
Multumit ca ai trait asa cum ai vrut, ca ai gustat din viata cu polonicul, ca nu ai asteptat nici un maine. Ca ai trait aici , acum cu bucurie si daruire.
Si pe el neputinta trupului il ia pe nepregatite. Pentru ca el stie ca “adevarata batranete este atunci cand nu mai razi, adevarata batranete este atunci cand nu-ti mai pasa, adevarata batranete este atunci cand esti singur, adevarata batranete este atunci cand nu mai iubesti...” . Si totusi…

Si apare Pierrot. Si mi-e drag asa slab si naiv si traindu-si limitele in zbatera continua intre ce simte si ce “ se cade” sa faca “oamenii civilizati”.
 Si sunt Pierrot. Si vreau sa fiu Arlechino.
Si sper pana in ultima clipa sa nu moara Arlechino. Si e grea povara. Caci eu sunt Pierrot. Si il omor si eu din cand in cand in mine.  Inca nu e insa tarziu. Inca se mai intampla ca unul dintre noi sa inteleaga. Si sa duca cu el mai departe spiritul lui Arlechino.

Puteti accepta asta? Puteti accepta realitatea? Puteti accepta ca Arlechino imbatraneste? Puteti accepta ca bucuria voastra are un pret? Nu, nu va ganditi prea mult la asta!  Iubiti-l  doar, pe Arlechino.
Iubiti-l pe Arlechino caci altceva nu puteti face. Si sperati doar ca veti ajunge vreodata un Pierrot.
  
Ca sa intelegeti mai bine despre ce vorbesc mergeti sa vedeti “Arlechino moare?”, un atelier condus de Antoaneta Cojocaru, la Teatrul Bulandra ( sala Liviu Ciulei-Laborator).
 Sa va spun despre bogatia de mijloace folosite de cei patru actori, Adrian Ciobanu, Antoaneta Cojocaru, Ela Ionescu si Mihai Marinescu? Sau despre cat de bine le folosesc? Nu sunt in masura sa  vorbesc despre asta desi eu am fost impresionata. Dar pot sa va spun despre pasiunea cu care o fac, despre emotia si energia fantastica care circula prin scena, despre generozitatea cu care se daruiesc. Si pot sa va mai spun despre vocea senzationala a sopranei Raluca Oprea.
In rest, v-am spus, nu va asteptati la nimic. Fiti coli albe de hartie si lasati-i pe ei sa va scrie pagina asta.

Pierrot are spre sfarsit un monolog in care se declara la un moment dat nefericit. Dupa care se adreseaza publicului : care din voi mai e nefericit? Si mainile incep sa se ridice in public. In unele cazuri timid, in altele cu forta, cu rabufnire, cu preaplin. Momentul e atat de plin de energie si de emotie incat cei trei actori din scena au lacrimi in ochi. Si in intunericul salii boabele de roua din ochii nostri au lumina de viata. Si clipa aia de sinceritate intre noi, intre sala si scena, clipa aia de schimb de suflete… e catharsis.

marți, 19 iunie 2012

IMPREUNA



Greutatea asta care incetineste respiratia. Grija, neputinta, teama atarna atat de greu pe sufletul Sanzianei incat se simte incovoiata. Simte nevoia sa faca lucruri simple. Sa-si dozeze efortul pentru cand va aparea in fata ei. Acolo trebuie sa stralucrasca. Sa fie toata un zambet si-o forta. Stie ca asta e singurul mod in care o poate incuraja. Dar acum nu se poate aduna. Nu se poate gandi la ce are de facut.
Si-a dat intalnire cu Pavel in piata. Se inteleg doar din ochi. Luam asta…si asta. Nu-si vorbesc. Ea nu poate spune nimic. Si el stie. Stie cum se framanta ea pentru ca nu poate face nimic. Stie ca a amutit desi inauntru urla.
Acasa beau un pahar de vin. Ea priveste in gol. N-are nici un gand. Ar vrea sa planga. Dar nu poate inca. Nici asta nu poate. E inca in starea in care se tine puternica. Si stie ca de fapt asta o slabeste. Ar trebui sa se elibereze ca sa se poata aduna.
Lucruri mici. Gateste ceva, spala vasele, baga o masina de rufe. Mai bea un pahar de vin. Pe Pavel il simte  in preajma.  Isi face de lucru la calculator. Ii aduce carligele cand pune rufele pe sfoara.  Prezenta lui e tot ce-i trebuie. Pentru ca el stie pur si simplu sa fie prezent. Si prezenta lui inseamna locul in care ea poate fi ea insasi. Asa cum ii vine sa fie intr-un moment. Si acum ii vine sa fie o clipa slaba. Ca sa poata creste din nou.
 Mananca amandoi in tacere.
Si toata atmosfera asta linistita, normala, de viata in doi ii aduc relaxarea ravnita. Si lacrimile incep sa curg usurator. Iar plansul devine hohot si toata greutatea aia din piept se scurge si se pulverizeaza pe nesimtite. Iar Pavel e acolo ca sa-i stearga obrajii, ca sa-i curete zambetul. Si ea stie ca fara el i s-ar fi inecat sufletul in lacrimile neplanse.
Si chiar daca sunt lucruri pe care le traiesti singur, si chiar daca ajungi in fata unor situatii carora doar tu trebuie sa le faci fata, si daca oricum pe franghia vietii faci echilibristica de unul singur…impreuna inseamna sa ai plasa de siguranta dedesubt.

marți, 5 iunie 2012

DOR DE SANZIANA


foto-PEP VENTOSA-http://www.pepventosa.com/index.html

Pe Sanziana am pierdut-o din vedere un timp. Am ratacit-o prin viata asa cum ni se intampla de cele mai multe ori cu prietenii  de demult. Timpurile…distantele se aseaza intre noi. Aseaza de fapt intre noi certitudinea unei legaturi care nu tine de vorbe si de intamplari ci de rezonanta pe care am stabilit-o la un moment dat. Indestructibila, atemporala, atarnanad uneori atat de greu incat ne imobilizeaza si alteori atat de usoara de ne ridica de pe sol intr-un zbor necontrolat ca din vis.
Am reantalnit-o de curand.. Atat de frumoasa. Mai frumoasa decat mi-o aminteam. La intersectia asta dintre primavara si vara…intr-o seara usoara cu verdele incarcat de arome…intr-o seara in care cerul a varsat peste noi galeti imense de roua . Galeti pastrate pentru dimineti racoroase, dar oferite noua pe neasteptate intr-o seara, intru sarbatoare a vietii, a bucuriei, a iubirii.
Ganduri si sentimente zburau intre noi intr-o explozie pe care n-o puteam controla. Bucuria reantalnirii, bucuria impartasirii de senzatii si fericiri. Sanziana vorbeste cu ochii, cu zambetul, cu bratele si din clatinatul capului. Eu o urmaresc fascinata si nu reusesc sa tin pasul cu ea. Nu mai e fetita pe care o stiam. E de acum femeie. O femeie calda, fermecatoare uneori, cu tristeti ascunse sub zambete dulci. O femeie care-si ocroteste dorintele printr-un gest timid, trecandu-si mana prin par sau asezandu-si o suvita rebela. Rade cu pofta cand ii spun ca nu ma pacaleste si o umbra ii coboara pe chip tintuindu-i privirea undeva in zare, intr-o realitate sau intr-un vis doar de ea stiute.
Intalnirea cu ea m-a bulversat. M-am simtit prinsa intr-un carusel ametitor fara putere de reactie. M-a redus la tacere un timp, la amorteala. Caci tot ce-mi spunea despre ea avea o adancime de abis. Iar eu, atat de empatica, cadeam in gol cu fiecare simt prin care o percepeam pe Sanziana. Dar am urmat-o hipnotizata in haul din care stiu, cu toata fiinta mea, ca ma va scoate la lumina.
Sanziana a invatat sa nu  astepte nimic. O lectie grea. A naibii de provocatoare. Poti trai fara speranta?
Sanziana a invatat ca nimeni nu apartine nimanui , dar ca ea (se) daruieste caci altfel nu poate trai.
Sanziana a invatat sa-si asculte sufletul si singurul lucru pe care si-l doreste e sa-i fie bine.
Sanziana a invatat sa se iubeasca…si asta e lectia cea mai grea.
Nu-mi stabilesc niciodata intalnirile cu Sanziana. Ma surprinde mereu, aparandu-mi in cale in cele mai neasteptate momente. Dar intotdeauna imi fac atat de bine intalnirile cu ea.
 E fireasca si increzatoare si muuult mai curajoasa ca mine. E tot ceea ce vrea sa fie. E rabdatoare si generoasa, jucausa si intelegatoare.  E ziua de azi si bucuria de acum. Si e numai si numai iubire. Iubire simpla, pura, involburata sau lina, iubire in ritm de tango sau de vals vienez, iubire cu aroma de gutui sau de lamaie verde, iubire roz sau violet…traieste din toate cu calm sau cu pofta si asta iubesc cel mai tare la ea. Caci cine poate spune cum trebuie traita iubirea?
Presimt ca de acum ne vom intalni din ce in ce mai des…Sau cel putin asta imi doresc. Oricum, e suficient sa mi se faca dor de ea, dar dor tare si apare…asa cum va spuneam, neasteptat. Doar ca acum stiu ca aduce cu ea …o devenire.