luni, 23 iulie 2012

MEMENTO




Saptamana trecuta am suferit o mica interventie chirurgicala. Foarte mica, foarte banala, dar absolut necesara si tratata ca la carte, cu anestezie, perfuzie, sala de operatie si o noapte de spitalizare. Am avut emotii cumplite. Mi-au trecut prin cap tot felul de ganduri. Chiar daca constienta de simplitatea medicala a problemei, mi-a fost teama. Mi-a fost teama de neprevazut, mi-a fost teama ca un lucru banal poate fi fatal ( da, stiu, drobul de sare), mi-a fost teama ca Dumnezeu ar putea sa-mi asculte vreun gand rau, ratacit intr-un moment de negasire a sensului meu.
Trebuie sa va spun ca sunt un om norocos. N-am avut in viata mea drame adanci, momente de nedepasit, n-am prea fost bolnava si n-am suferit pana acum nici o interventie chirurgicala de nici un fel. Singurele evenimente “majore” au fost o internare de 2 saptamani pentru o raceala la plamani acum vreo 12 ani si 2 saptamani de atela ghipsata pentru o intindere de ligament acum vreo 10 ani. Dar mi-e teama de durerea fizica si nu-mi cunosc limitele in acest sens.
Cu mine in salon era o doamna operata inaintea mea, cu un mic nodul la san. Cat un bob de mazare. Aflasem inainte sa intru in sala ca era cancer. In conditiile in care ea venise cu ideea unei punctii banale care nu parea a ridica probleme. Si totusi…
Mi-a fost rusine pentru teama mea. Inca imi este. Mi-e rusine ca nu-mi pot stapani teama in fata unui “rahat” in conditiile in care oamenii au probleme de sanatate reale si lupta cu ele cu demnitate si speranta. Mi-e rusine ca am facut atata caz de evenimentul asta , dar mi-am rascumparat vina a doua zi cand am avut revelatia vietii mele minunate, doar pentru ca ea este asa cum este. M-am simtit renascuta, limpede, plina de bucurie de viata si de ganduri si sentimente luminoase. Exclusiv luminoase.
Si am scris toate astea doar ca sa nu mai uit.