AROMA DE DRAG. POVESTI CU CONSTANTIN TZACA COJOCARU

Ioana Socaci: In primul rand e o bucurie si o onoare imensa sa va am drept interlocutor. Va multumesc pentru ca ati acceptat acest interviu. Si pentru a incepe de undeva am sa va marturisesc ca de cand ma stiu m-a pus in dificultate alegerea unui defect si a unei calitati personale care sa ma defineasca. Dar mi-a placut intotdeauna provocarea asa ca va provoc si eu pe dumneavoastra: Cum e Tzaca Cojocaru in extreme: al binelui si al raului?

Constantin (Tzaca) Cojocaru: Ai vorbit de defecte. Nu sunt un om complexat, dar cred ca am foarte multe defecte. Acum mai e o problema. Ca la o mai adanca privire aceste defecte sa devina si calitati, iar calitatile…hmm…trebuie sa le caut. Hai sa spunem asa

: in extrema buna sunt aiurit, poet, cu capul in nori. Toate lucrurile care ajung la mine, mi le apropii printr-o intuitie, as spune, desi cuvantul asta mi se pare strain. Nu ma consider un tip intuitiv. Totusi, care e calea  prin care lucrurile se apropie ? Ca nu este cea logica, rationala. S-ar putea intampla sa fie un cuvant foarte tare, pretios chiar, iubirea.

Deci in extrema buna ma simt capabil de iubire. Am o stare de iubire permanenta. Nu crestineasca. O iubire… Cum s-o numesc eu ?…Un cuvant curat : bovina. Asa, din aer…din senin.

Nici cand lucrez nu pot lucra altfel. Deci nu am in nici unul dintre lucrurile facute pe teatru, roluri …nu am intentii rationale. In general cand am avut intentii rationale lucrurile s-au desfasurat destul de sec. Destul de plat. Ideile in general, fara sclipiri, raman acolo. Intotdeauna e bine sa ai o obsesie buna. Obsesia pozitiva, obsesia buna. Ceva  care nu te paraseste nicio clipa din momentul in care s-a instalat si ceva pe care tu nu pompezi in intentie cu ganduri de genul “aoleu, sa nu uit de chestia aia “ sau “iar nu m-am gandit la rol” Nu!  Pentru ca acea obsesie buna nu poate da rezultate decat prin uitare. Uit de ea, dar ea lucreaza acolo, in mine.

Exista probabil inauntru niste lucratori, mici, ageri, foarte vioi si pe care daca ii las in pace si nu-i bat la cap toata ziua cu bombanelile mele…pentru ca ce am eu sa le spun? Ei stiu ce au de facut … duc intr-o zi la aparitia “sclipirii". Sclipirea nu e rationala. De unde vine? Din drag de. Ca nu gasesc o alta explicatie. Din drag de. Ma refer in special la teatru. Pentru ca aici sunt problemele mari ale vietii mele. Pentru ca restul a curs de la sine si eu n-a trebuit sa intervin si de cate ori am intervenit, n-a iesit bine…viata trebuie lasata sa curga. 

Dragul, iubirea de...De exemplu un rol care la inceput mi s-a parut uracios, fara prea multa chemare catre mine  sau un context nu tocmai fericit, cum ar fi ca se poate intampla sa  lucrez cu un regizor care ori sta el in sala si da indicatii, ori e gulerul de la blana lui daca e iarna, e acelasi lucru. Pentru ca nu spune nimic chiar daca ar vorbi tot timpul. In ambele cazuri, singura iesire din situatie e dragul de ce fac, de rol. Bucuria de a exista acolo si care vine din iubire, din drag . Iubirea tot bovina e, dragul tot bovin e. Cand zic bovin pare ca injur ceva. Nu! E ca manifestarea de fond, ca sunetul de fond al Universului. Bazaitul ala de fond care incepe de la Big Bang. Bazaitul ala e ceva bucuros. Ei, si din asta ajung incetul cu incetul sa iubesc ceea ce fac, sa mi se para frumos ceea ce mi s-a parut urat, sa mi se para interesant ceea ce nu mi s-a parut interesant, din iubire. Si intr-o zi sclipeste, sare capacelul si iese ceva care nu tine de logica.

“Sclipirea” mi s-a intamplat in general in bucatarie. Eu in bucatarie, cand stau asa seara, devin destept. Pe mine m-a ajutat intotdeauna faptul ca garnitura de la robinet nu era niciodata bine reparata si ascultam cum curge apa: pic, pic, pic… si chestia asta crea o atmosfera de curgere lenta a timpului… marcheaza timpul senzatiilor, al starilor…timpul dinauntru… nu din cap…timpul din tine…Deci asta ar fi…intr-o extrema: iubirea.

Spuneam ca am foarte multe defecte. Pana si asta e un defect. Cel pe care l-am exprimat in extrema buna. Ei, pe partea cealalta cred ca este o doza, nu uriasa, dar solida de egoism. Ca e din nascare, ca vine din meserie, nu stiu. Ca fiind din nascare s-a transferat foarte bine in meserie in timp, ca s-a imbracat in haina meseriei cum ar veni si atunci  e acelasi egoism, nu e altul. Poate ca asta m-a trimis pe scena. Chestia aia pe care o fac numai eu.

 Desi la partea de plus, alaturi de iubirea bovina as alatura si generozitatea necugetata, care tot defect e, dar e acolo sus. Ei, dincoace, jos, langa egoism as alatura si aceasta generozitate necugetata, dar care nu are nici o legatura cu egoismul pentru ca ea se manifesta paralel. Nu-mi rezolv eu faptul ca sunt egoist printr-un gest de generozitate. Este in paralel toata chestia asta. E o pendulare, o balansare intre ele.

Ce as mai adauga acolo jos: uit ingrozitor de repede. La mine, uitarea functioneaza intr-un mod surprinzator, stupefiant pentru ca lucreaza la a sublima  cu totul, in calitate, ceea ce am stiut precis. Uit cu mintea si las sa lucreze memoria cealalta. Memoria afectiva. Poate din cauza asta nu am ureche muzicala. Pentru ca nu pot relua aceeasi nota, nici de la tine, nici de la mine, nici de maine. Am cantat pe scena. Dar dupa exercitii si repetitii cu mine insumi …atroce. Zile in sir, saptamani in sir, 3 ore pe zi. Auzind aceeasi melodie, ceea ce pe altul il tampeste, pe mine ma destepta. Si izbuteam s-o cant in cadrul spectacolului. E adevarat, nu atacand-o ca un cantaret pentru ca atunci lupta ar fi fost total nedreapta in defavoarea mea. Nu ca un cantaret. Atacand-o ca un actor. Ce inseamna teatrul in raport cu cantecul meu? Care e actoria pe care o cere defectul asta? Inseamna ca tot ce inseamna defect in cantec devine sugestie pe scena. Devine comunicare, idee comunicata.

Asa s-a intamplat in “Povestiri despre nebunia noastra cea de toate zilele“ pusa de Afrim la Piatra Neamt. Acolo timpul nu mai trecea si se oprea in loc din cauza ca  personajele acestui spectacol isi traiau estetica vietii lor in neputinta si cantecul devenea derizoriu din neputinta de a trai, de a simti. Cantecul acolo se plia actoriceste. Nu era nevoie de prea multa voce ca sa-l canti.

Si la fel, intr-un alt spectacol, interpretand o melodie a lui Marlene Dietrich. Situatia era a uitarii. In care raman doar ramasite de cantec si asta devenea iar actoriceste, dramatic. Nu era vorba sa cant eu ca Marlene Dietrich.

Si asa ajungem la concluzia ca nu sunt eu mai special…  mi-e greu sa spun …pentru ca sunt situatii in care cea mai mare calitate devine defect si  cel mai mare defect devine calitate. Am calitati riscante si defecte bune. Este un soi de inter relatie intre toate lucrurile astea.

I.S: V-ati definit ca fiind “povestitor la gura semineului”, identitate perfect acceptata de toti cei  ce va cunosc. Care e povestea acestei metafore?

CC: Pai chestia cu “gura semineului “am trait-o in mod real, deci nu e doar o metafora. Eram in Franta, lucrasem la Pescarusul, prima oara cand am lucrat Pescarusul; imi placea ce faceam, am ajuns sa constat ca e bine. Ajunsesem la o emotie buna, aveam emotia locului in care ajungea personajul. Pariul era corect. Spectacolul a iesit, s-a jucat si a fost apreciat foarte mult.

Ei, si in acest context, intr-o seara, un  nobil, care era sotul cuiva care avea legatura cu societatea de teatru care facea Pescarusul,  domnul Pierre Saint Claude, ne-a invitat la conacul dumnealui. Conac clasic. Ala pe care il stim. Casa inalta, cu etaj, mare…din piatra; un living superb din care plecau toate scarile in toate locurile si un semineu in care ardeau butuci. Fiind iarna, ca asta se intampla in decembrie, bine inteles ca ne-am lasat bocancii la usa si am pasit in ciorapi pe acel parchet superb si ne-am asezat langa semineu sa ne mai incalzim putin. Am vorbit de una, de alta, eram foarte relaxati, era foarte placuta discutia, si un vinisor facut de el, de pe domeniul lui si la un moment dat, nu stiu cum a venit discutia despre limba romana. Cum suna limba romana? Ce e limba romana? Ce limba e limba romana si daca are vreo legatura cu limba franceza, legatura pe care o stabileam mereu si le-o comunicam si spuneam ca bunica spunea “botina” la gheata, deci vine din franceza si multe alte exemple de influente. ”La urma urmei toate neologismele din limba romana venite din Franta pe care eu le folosesc” le spuneam eu,  “dumneavoastra spuneti ca sunt cuvinte de la Academie pentru ca intre timp si-au mutat sensul” . Si atunci m-am gandit si i-am intrebat daca vor sa asculte in limba romana niste versuri ale celui mai mare poet roman care se numeste Mihai Eminescu si a caror muzicalitate ma ajuta in demersul meu de a le arata ce insemna limba romana. Si folosita extraordinar, dar metrica era foarte importanta, pentru ca francezilor le plac monoloagele. Si am spus partea bataliei din Scrisoarea III, de la “ si abia pleca batranul…” cu tot cu scrisoarea tanarului fiu de domn si care se termina cu “ si multumesc lui Hristos, te sarut Doamna frumos “ . Numai ca, mi s-a parut aiurea sa ma ridic de acolo de la semineu si sa ma produc, deci sa pun in valoare momentul. Ce moment? Ca le spun o poezie in limba romana cand ei habar n-au de limba romana ? Ei, si afla ca stand in fund, intr-un cot, langa semineu am spus toata poezia, caci scoala de teatru am facut si diafragma mi-e buna si volumul la fel, si-am spus toata poezia in forta, bine mersi. La care, la sfarsit , Pierre a zis: “eu nu stiu limba romana, dar te admir! Caci din aceasta pozitie nici un cantaret n-ar fi putut canta. Are nevoie de volum “. Eu i-am spus ca ma folosesc de volum ca sa fac teatru nu ca sa cant…Stand toata seara aia la gura semineului, mi-a ramas…n-am mai stat in fata altui semineu decat din asta din plastic, cu becuri inauntru. Si mi-a ramas. Nu pare important, ei bine, dar semineul ala mi-a ramas ! M-am intors din nou vara, Pierre ne-a invitat din nou, dar nu mai ardeau butucii in semineu…atunci, ala a fost momentul! Si de cate ori sunt intrebat despre ce spun, povesti, povestiri, dialoguri, tot ce am in  mine, ma vad la semineul lui Pierre!

I.S.: Semineul lui Pierre ma inspira si pe mine. Caci  suntem in perioada sarbatorilor de iarna si asta imi inspira povesti la gura sobei, cu vin fiert si stelute de zapada la fereastra. Aveti o poveste de Craciun?

C.C.: O poveste speciala de Craciun, nu ! Dar legata de sarbatori….Prima data am fost cu colindul, cu uratul pe la 4 ani, cam asa…Asta se intampla in Saveni,  Botosani, la bunicii mei! Stateam cu totii acolo, bunicii, parintii mei si noi, fratii. Si  Saveniul fiind populat cu foarte multi evrei, toti prietenii mei buni erau evrei. Aveam vreo 7 prieteni buni, da’ buni, evrei, pe la 6 ani sa zic, si aveam un singur prieten roman, Iluta de vis-à-vis. Iluta Stefan, care s-a facut tractorist si inca unul foarte bun. Ei, si noi eram impreuna, toti 8. Iluta mai venea, nu mai venea, dar noi toti ceilalti 8 eram continuu impreuna. Ma duceam la ei, beam cafeaua cu lapte de dimineata si cu painea prajita ca sa dau exemplu bun prietenului meu care nu voia sa manance dimineata. Si maica’sa imi punea si mie si imi tot spunea “nu se vede fundu’, nu se vede fundu’ “ adica pana la capat trebuia baut laptele.

Si normal ca, fiind tot timpul impreuna, cum venea Craciunul, noi toti 8 plecam cu colindul. Mai, ceea ce trezea o bulversare printre oamenii de acolo, printre tarani si veneau femeile la bunica si spuneu “Vai di mine Catinca, acuma si evreii imbla cu colinda?“ Dar noi n-aveam nici o treaba! Mie asta mi se pare minunat! Daca exista vreodata ideea de ecumenicitate intre religii! Nu neaparat intre ortodocsi si catolici, ci intre toate religiile ! Exista un fir comun ! Sunt diferente uriase, dar exista un fir comun ! Ei, prietenii mei, veneau pe firisorul ala comun si cantam impreuna  bucuria ca astazi s-a nascut Cristos! Era nasterea unui copil, nu era o bucurie politica, religioasa. Era bucuria pur si simplu! Un turc, daca trece pe drum si-i place melodia, canta si el! E un cantec! Care-i problema? Apropierea se face pe sensibilitate, pe iubire…nu pe politica religioasa!

I.S: Sa ramanem la povesti, pentru ca asta e tema intalnirii noastre. Aveti o poveste preferata?

C.C.: Am doua povesti care, dupa mine, sunt capitale. Una o stiam din facultate si am reintalnit-o in mod cu totul intamplator si ciudat in textul de la rolul pentru care am dat proba pentru un film, in Franta. Si povestea e cam asa: intr-o rezerva de spital stau doi bolnavi. Unul, foarte grav bolnav sta langa usa salonului, iar celalalt are patul langa fereastra si e mai putin bolnav, se mai poate ridica si privi pe fereastra. Cel de la usa il intreaba mereu ce vede pe fereastra. Are nevoie sa ramana in contact cu lumea, cu cerul, cu ceva. Iar cel din fata ferestrei ii descrie cu lux de amanunte tot ce vede. Cerul, stelele, luminile din curtea spitalului, surorile care umbla prin ploaie doar in bluza si bluzele se muleaza pe ele si e o imagine extraordinar de frumoasa, de puternica, copii care inoata in apa fluviului care nu e foarte departe de spital si–i vede cum sar, cum se balacesc fara grija si asa mai departe. Si tot povestindu-i ce vede pe geam, bolnavul de la fereastra se insanatoseste si paraseste spitalul. Cand vin oamenii spitalului sa aranjeze patul, cel de la usa ii roaga, daca tot s-a eliberat patul de la fereastra, sa-l mute pe el acolo. Si ei l-au luat si l-au mutat la fereastra. Si el s-a ridicat cu foarte mare greutate si s-a uitat pe fereastra. Si-n fata ferestrei era un zid. Negru si vechi.

Si mai am una, legata de speranta, pe care am citit-o eu, cu ochii mei, scrisa de Francisc Munteanu. Povestirea e cam asa: intr-un lagar de concentrare din Germania, se aflau evrei. Si, printre ei, un tanar de 15-16 ani, pentru care toata suflarea din lagar, pune mana de la mana, creaza diversiuni, pentru ca acest tanar sa nu aiba un sfarsit nedrept si sa evadeze. Inainte de a se pregati actiunea de evadare, vine un batran la el, la copil, cu o bucata de paine invelita intr-o naframa. Si-i spune asa: “E o bucata de paine uscata. N-ai voie sa te atingi de ea. O sa-ti fie foame. Drumul din Germania pana in Romania, unde trebuia sa ajunga, e lung. Daca vei manca aceasta felie de paine, nu vei mai avea nimic. Nici o rezerva de speranta. Deci incearca sa te descurci fara ea. Dar daca vreodata si vreodata nu se va mai putea, poti s-o mananci, dar sa stii ca nu mai ai nimic apoi. Ni-mic. Se organizeaza ei, diversiunea prinde si baiatul izbuteste sa evadeze. Drumul catre tara a fost apoi numai prin paduri de unde manca radacini, tinand cu sfintenia la bucata lui uscata de paine. Nu intra in localitati, se descurca fara sa cunoasca oameni. Si a izbutit. Dumnezeu l-a ajutat si a izbutit. Si a ajuns, in sfarsit, la Oradea, intr-o familie de evrei care il astepta. Ajuns printre oameni s-a imbaiat in sfarsit, a primit haine curate si i s-a dat de mancare. La inceput putin, pentru ca nu mancase mult timp decat frunze si radacini din padure. Si cand i s-a pus mancarea in fata si-a adus aminte  de bucata lui de paine. Si a zis “nu-mi dati paine ! Voi manca bucata mea care m-a tinut pana aici. De cate ori n-am zis acum mananc! Nu inca! Si asta imi dadea putere! “Si desface naframa si inauntru gaseste o scandura mica…o scandurica si nicidecum o felie de paine.

I.S.: Imprastiati cu multa generozitate spiritual dumneavoastra tanar si bucuria. Care e secretul acestei bucurii molipsitoare ? Cu ce se alimenteaza ea?

C.C.: Aceasta bucurie e o chestie pe care o simt. Se alimenteaza cu ce vad. Cu ce mi se intampla. Nu mi se intampla tot timpul lucruri bune. Mai sunt si lucruri nu prea placute. Dar si ele, nu stiu cum, pana la urma…alea cele mai neplacute au un soi de traseu sinuos pana cand nimeresc, dar tot pe fundalul ala de bucurie ajung. Si se exorcizeaza intr-un fel, nu stiu, nu-mi dau seama. Deci nu stiu de unde ma alimentez. Din drag. Hai, ca revin la chestia asta. Din drag. Hai sa spunem din drag.

Da, dar egoismul ala de a ma afla in fata lumii si de a spune in vazul lumii  are o samanta actoriceasca in el. Necesitatea de a fi vazut si de a spune eu nu se leaga in primul rand cu aceasta generozitate de a comunica. Exista o doza de egoism, dar nu stiu cum s-o numesc ca parca nu e sigura. Parca ar fi asa: daca simt ceva si pot sa spun, n-am cum sa tac. Ceva nu-mi da voie sa tac. Daca simt ceva bine. A tacea inseamna…nu e ca o lasitate …e ceva rau. Si atunci, de fiecare data cand simt ceva…zic. Exista un sistem de aparare insa. Pe pagina de Facebook, de exemplu, scriu de multe ori in versuri. Exista un sistem de aparare ca sa nu spun ceea ce simt chiar in amanunt…pentru ca la un moment dat devii vulnerabil. Deci pe la trei sferturi, cateodata, o cotesc intr-o rima. Dar care exprima acelasi lucru, la urma urmei. De unde? Pai tot din drag! 

I.S.: Ati numit Teatrul Tineretului de la Piatra Neamt scoala dumneavoastra de teatru. Imi spuneti o poveste de la Piatra?  

C.C.: Piatra are foarte multe povesti. Dar pentru ca trebuie sa aleg doar una, hai ca o iau pe cea mai placuta.

Am ajuns la Piatra Neamt dupa ce am facut 6 luni de armata. Am ajuns in februarie 1967 si aveam un statut foarte comod, care-mi aducea multumire. De ce? Pentru ca eu am facut armata la Radna, langa Arad si tot Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, trecand prin apropiere, avand spectacol la Arad care era la vreo 20 de km, au facut o bolta pe la garnizoana, pe acolo, la scoala de ofiteri de rezerva unde eu eram elev si au venit sa ma vada. Iti dai seama ca este extraordinar sa vezi ca in fata portii regimentului se opreste o masina cu decoruri, cu echipament de teatru si coboara de acolo actorii si zic “e aici Cojocaru Constantin? “ “Da. E acolo.Vino ma la poarta ca te cheama unu’. Si-i vad pe toti. Vine teatrul la tine, stii? E o chestie extraordinara. Cam asta era starea in care am ajuns la Piatra Neamt. Erau niste repetitii in care maestrul Ion Cojar lucra cu “Afara-i vopsit gardu’, inauntru-i leopardu” si-l mai aranja nitel bagand niste replici in limba germana pentru ca spectacolul participa la Festivalul de teatru pentru copii si tineri de la Nurenberg. In 1967 era asta, in martie. Iar actiunea era prilejuita de faptul ca, cu putin timp inainte se redeschisese in sfarsit Ambasada Romaniei in Germania, dupa razboi. Si era un eveniment, iar Teatrul Tineretului din Piatra Neamt fiind atunci in voga a fost ales sa mearga acolo.

Eu m-am dus la repetitia aia si  m-am asezat in fundul salii sa-i vad si eu pe colegii mei…si ce se intampla, ce fac. La un moment dat, Cojar se intoarce si zice “Da’ pustiu’ asta din fundu’ salii cine e ? “La care colegii din scena s-au prins ca vorbea de mine si au zis “Pai, asta e Tzaca, e Tzaca Cojocaru care e colegul nostru. E proaspat repartizat aici." Nu-ti spun ca aveam 21 de ani si paream de 12. Da’ nu mint, asa era. Si Cojar spune in momentul ala “Pai, cum adica? Toata trupa pleaca in turneu si asta micu’ ramane singur aici? Ia urca pe scena!“ Si urc pe scena, imi da un rol, unul dintre cei trei copii rai…atat aveam. Ah, mai eram un arbitru de box, dar asta n-avea replici. Deci eram unul dintre cei trei copii rai si cantam “Suntem rai, rai, rai rai rai/ In afara de batai/ Nu cunoastem alte cai/ Noi ne batem dai si dai.” Atat. Pe un dans…Astfel incat, ajungand la Piatra Neamt, primul meu rol ca  profesionist pe scena, s-a petrecut la Nurenberg. Ca debut. Si asta e o amintire foarte placuta.

I.S.: Am tot vorbit de bucurie, de iubire si totusi…ce-l intristeaza pe Tzaca Cojocaru ?

C.C.: Pfuuu! Stii ce ma intristeaza? Inutilitatea. Lucrurile facute in gol. Neputinta noastra, daca e sa ma refer concret, a noastra de aici, a bucurestenilor, a romanilor, de a face ceva consistent, cu sens. Fac, foarte putini, iar cand fac, in general, este naclait cu atata zadarnicie si inutilitate ca-si pierde sensul. Totul pare o pedalare continua in gol si asta ma deprima, ma dezarmeaza. Iar la mine, deprimarea e rea pentru ca stii, panza aia de bucurie de care povesteam ca se afla undeva dedesubt e foarte vulnerabila, cel putin pentru moment, la lucruri din astea insolubile. Deci daca sunt trist sau ma socheaza ceva bucuria aia face o exorcizare undeva si vezi  matale ca lucrurile se rezolva…Dar, cand e vorba de ceva fundamental si insolubil lucrurile se schimba. De-asta zadarnicia, lucrul facut paralel cu realitatea, fal-si-fi-ca-rea realitatii care da in gol, ei asta ma deprima.

I.S.: Teatrul Odeon a serbat de curand 100 de ani. Cati din ei i-ati petrecut impreuna? Imi spuneti si o poveste de la Odeon?

C.C.: Sunt destui…Pentru ca am venit in 1975 si am dat concurs la Giulesti, actualul Odeon. Deci sunt 36 de ani din suta asta. Pai, hai sa-ti spun pe scurt, intreaga poveste. Mi se pare mai bine decat o poveste punctuala. Poate cuprinde mai mult.

La Piatra Neamt am jucat toate rolurile importante de tineri si pusti: Romeo, Harap Alb, Harry Philton in Zigger-Zaggar, iarasi un rol foarte bun, Laonic…uitasem, in Cronica personala a lui Laonic, deci roluri importante. Si aveam un anumit statut de recunoastere. Plecasem deja de vreo doi ani de la Piatra Neamt cand secretarul literar de acolo, Paul Findrihan, mi-a zis “uite ai plecat de 2 ani si la fiecare inceput de stagiune inca ma gandesc ce-ai juca daca ai fi in Piatra”. Intelegi?

Mai, si ajung la Bucuresti. Si la Giulesti, timp de 15 ani…cin-spre-ze-ce ani… Pentru unii exista 15 ani de temnita grea, 15 ani de ocna si la mine au fost 15 de ani de nimic. In ce sens? Comparativ cu rolurile pe care le jucam la Piatra, aici n-am jucat decat franturi populare: “Comedie cu olteni”, “Comedie fara titlu”, “Cu oltencele nu-i de glumit”. Spectacole populare pentru un public care manca seminte in sala. Spectacole care sigur ca produceau o uriasa bucurie publicului. Dar eu veneam de la Romeo, de la Shakespeare, de la Harap Alb si nu jucasem deloc comedie pana atunci. Rolurile mele fusesera de baieti sensibili si seriosi la Piatra…si in momentul ala s-a schimbat tot. Nimic din ce-a fost nu mai era. Si  am jucat toate rolisoarele…Asta m-a obligat sa plec de la tinerii aceia, de la eroii in devenire (pentru ca eroi adevarati n-am cum sa joc pentru ca asta-i carura mea si gabaritul meu… departe de ei…nu puteam atunci, de fapt) si sa trec exact in partea opusa, extrapolata total, trebuind sa fac comedie, ca sa rada lumea din sala, ca de asta veneau la Giulesti si rolurile acelea sa aiba o noima daca tot le fac. Sa spuna ceva, sa nu fie in gol.

Si vreau sa-ti spun ca primii 10 ani au fost 10 ani, hai sa-i pot numi, de chin. Si cel mai important era, drumul seara, de dupa spectacol sau de la repetitie spre casa. Pe care de multe ori renuntam sa-l mai fac cu tramvaiul si ma duceam pe jos, repetand. Ca sa zic asa, culmea acestei perioade a fost un bonus extraordinar, in Zamolxe, pe care l-a pus Dinu Cernescu, unde jucam ciobanul lunatec. Care n-avea decat doua scene practice si cateva vorbe. Dar era o ciudatenie de personaj. Care era marcat de luna, care vorbea cu luna, care era cu totul altceva, ceva straniu. Si nu sarea capacelul la stranietatea asta, la un adevar atat de simplu, pentru ca in general toti oamenii care mesteca fel de fel de adevaruri, le mai complica, nu pot sa le dezghioace pana la miezul lor adevarat, pe cand acest cioban lunatec numai miez era. Era de o simplitate, ceva extraordinar. Ei, si mergand pe drum spre casa, iarna, pe zapada, intalneam caini, ca si atunci erau multi caini pe strada in Bucuresti si, acum o sa razi de mine, dar asta faceam, intr-un soi de…nu, nu eram disperat…aveam nevoie de un control si de vreo doua ori le-am spus cainilor vorbele din Zamolxe. Nu stiu cat ma ascultau, dar in orice caz nu m-au latrat, ceea ce era foarte important !

Deci asta am facut foarte multa vreme. De asta eu cand vorbesc de obsesia buna stiu ceva de la mine, care nu se aplica la altu’. De aceea raman numai in plan teoretic sa zic. Dar eu am probat-o intr-un fel. Dupa care, incepand din ’84-’85 a devenit din ce in ce mai greu. Teatrul trebuia sa se autofinanteze, nu erau conditii de tipul asta, ma duceam sa fac pe Mos Gerila, ca sa-mi puna norme, sa-mi iau leafa intreaga. Devenise foarte rau, piesele cadeau din ce in ce mai mult, regizorii se schimbau si...a fost foarte greu. Astfel ca in 1990 renuntasem la tot. Mai, gata ! Ies din teatru! Asta e! Exista si in natura fenomenul acesta. Vezi in muntii Apuseni. Vine raul frumusel si dispare intr-un sorb, din peisaj. Aaa, se duce pe dedesubt si face pestera de calcar, nu stiu ce…dar dispare. Ei, la mine pana aici a fost si acum se duce in nisip. Asta e! Ei, si faptul ca a aparut Alexander Hausvater din Canada, cu o energie debordanta, vrand sa faca uriase spectacole, sa plezneasca teatrul romanesc cu cele mai bune spectacole, intalnirea cu el m-a deturnat.

Si din 1990 de la…”Au pus catuse florilor” in care am incercat sa intru in distributie, dar n-am izbutit…dar am intrat pana la urma in “La tiganci” si de acolo, din “La tiganci”, si apoi cu spectacolele lui Dragos Galgotiu  (un regizor special, la care tin foarte mult) din acea perioada, care erau foarte interesante…”Lulu”, chiar cu nominalizare de regie la UNITER, s-a schimbat tot. Si glumeam si spuneam “Mai, bine ca n-am murit. Pentru ca din ’75 pana in ’90 puteam foarte bine sa mor, nu sa mor fizic, ci sa dispar, sa nu mai contez. Bine ca n-am murit, bine ca m-au ascultat cainii aia, bine ca  am ajuns sa iubesc toate rolurile alea mici  ca sa pot sa le fac. Mi-erau dragi toti astia care erau niste natangi…pentru ca, comicul e comic si rade lumea pentru ca are ceva natang in el. Daca este destept si vine de la Academie nu rade nimeni. Si toata dragostea asta pentru genul asta de personaje m-a tinut in viata. Astfel ca am putut spune ceva in ’93. Adica Hausvater era chiar neasteptat. Chiar a venit cu un suflu ultra nou. Metoda lui, tot ce a facut ca spectacol in perioada aia. Si chestia asta "m-a revenit".  Apoi, dupa vreo 4 ani, am simtit nevoia sa fiu liber, sa nu mai fiu angajat nicaieri. Si de atunci lucrurile au crescut extraordinat an de an, aiuritor. L-a inceput m-am mirat “Doamne, sa merg mai incet. Sa nu stric ceva, sa nu tulbur ceva, ce mi se intampla trebuie totusi ingrijit”, dar dupa aia am ajuns la concluzia ca toate lucrurile astea au venit din cauza acelor 15 ani de penitenta. De condamnare la ocna artistica.

I.S.: Ma gandesc ca dincolo de faptul ca spune o poveste, fiecare spectacol are povestea lui. Imi spuneti povestea unui spectacol ? A unui rol ?

C.C.: Eram in vacanta la Piatra Neamt, intr-o vara, la bunul meu prieten Corneliu Dan Borcia si planuiam sa mergem pe undeva pe Valea Bistricioarei la un gratar, frumos, sa ne rupem in natura. Si suna telefonul si la telefon directorul teatrului din Piatra Neamt, Liviu Timus care ma intreaba “Tzaca, esti liber? “ “Da” zic. “Sunt in concediu”. “Aaaa, foarte bine. Avem nevoie de tine”. “De ce?” “Pai, uite, a plecat un actor cu totul din distributie, nu mai vrea sa se intoarca, am facut toate demersurile posibile si a ramas un rol descoperit. Repetam “Povestiri despre nebunia noastra cea de toate zilele” si e pacat ca spectacolul sa fie torpilat in acest fel.”

Imi iau toate masurile deontologice: “Intru cu o singura conditie. Sa nu fie pedepsit colegul respectiv, daca intr-adevar situatia e asa vreau sa mi se certifice. Sa nu fie o manevra prin care un actor este inlaturat pentru ca in cazul asta nu pot sa intru”. In sfarsit, am toate asigurarile ca asa e, ca nu e nimic ascuns si intru. Intru cam la o luna de la inceputul repetitiilor. Lucru care de altfel mi se intampla frecvent. Pentru ca niciodata la  marile spectacole n-am fost  de la inceput in rolul respectiv. Revenind deci, ei repetasera deja…eu am prins practic ultimele trei saptamani. Asta se intampla acum vreo 4 ani. In 2007 , vara. Eu aveam 62 de ani. Ce rol era? Trebuia sa joc rolul unuia de 35 de ani, bun prieten cu rolul principal. Pe care-l juca Cezar Antal, un actor deosebit de la Piatra. Ei, si cum sa joci un tanar de 35 de ani? Ca te rade lumea…Doar nu sunt Julieta aia care are 48 si se da de 18 ani. La un moment dat s-ar putea intampla sa devina dezagreabil. Gretos chiar...La care Afrim mi-a zis “Nu-i nici o problema, nici o problema….Cojocare (ca el asa imi spune, la vocativ) nu te complica cu alte probleme”.

Mai, si din prima zi de repetitii, pana inainte de ultima generala dupa care venea avanpremiera…n-am gasit nimic. Oricat am incercat, oricat am cautat…totul era…calp. Totul era fara valoare. Totul era din camera de alaturi. Nu era din camera spectacolului. Nu se lega nimic. Momentul de maxima rusine pe scena l-am trait atunci, la Piatra Neamt. Veneam la teatru, manat de forta teatrului, dar picioarele mele mergeau invers. Era ceva teribil. Numai ca vezi ca si rezistenta asta…devenisem nesimtit in raport cu rezultatul repetitiilor mele, dar aveam in mine si o rezistenta rabdatoare, ca in teatru e foarte important sa ai rabdare. Este o meserie pe care o faci intre 22 si 92 de ani, ca Mesterul Beligan. Deci…cat timp trebuie sa ai rabdare…sa nu le faci pe toate deodata…s-astepti fiecare moment…sa nu-ti pierzi drumul tau…

Locuiam la hotelul Ceahlaul, ascultasem in nestire Aqua du beber, cantecul pe care personajul il canta in scena si de care v-am povestit mai devreme…Aici, totul mergea ok. Era singurul moment, ala in care cantam fara ureche, singurul moment care mergea. Ei, si in ultima zi, in ultima dupa-amiaza, dinainte de aceasta ultima generala, in ultima seara de fapt, ca am avut inainte si o repetitie de la 6 la 9 , asa ceva…in ultima seara, mai, mi-a sarit capacelul. In ultima seara am avut revelatia si de unde mi-a venit? Incercand sa cant Aqua du beber am inceput sa ma joc…pentru ca era derizoriu momentul si ei cantau in gol, dragutii de ei (Coca Bloos si cu mine si la pian era Cezar Antal), mimau un moment maret intr-un mod derizoriu.Asta era esenta acestui spectacol. Asta arata. Ca lumea nu poate trai ce-si propune. Ca toate cuvintele pe care le rosteste: floare, minunat, frumos, le spune, dar nu le poate trai. Si jucandu-ma cu acest cantecel, la un moment dat, iese din mine un soi de robotel care canta. Asa, usor sacadat, din varful gurii, de parca cuvintele nu ajung in suflet, ele sunt doar emise, fara incarcatura emotionala, fara nimic. Mai, si in momentul ala, asa, repetand cu mine, acasa, pac…Pata asta, personajul, trebuie scos din mine de la microfonul vietii lui. El este un mic robotel. Deci trebuie sa caut robotelul dinauntru. Un mic robotel care spune  "Fac bine”, dar nu face bine. Daca chestia asta e realizata, daca in fata am un robotel care refuza dragostea, face amor cu chiuveta, cu aspiratorul (asta era personajul), retras in camera lui de unde nu mai iese, deci refuza lumea, vrea sa intre inapoi, intrauterin, sa nu fie in viata, sa se termine…asta e! El s-a tot degradat prin retragere pana cand a devenit o mecanica. Nu mai e viata. E o mecanica fina. Atat. Aaaa, poate ca era bine ca e batran pentru ca el a imbatranit. In camaruta aia a lui, retras din viata, a imbatranit peste noapte. Si uite rezultatul. E gol, sec. Nu e facut decat din cateva tije care vorbesc. Atat. Bai, si in momentul ala m-am dus la Generala si am intrat direct cu ceea ce am gasit la hotel. S-a bagat undeva in simtire ca nu era alcatuire, era o neputinta, nu stiu, e mai complicat de explicat…si in momentul ala toata lumea m-a iertat, si Afrim, ca am fost penibil pana atunci… si sunt nominalizat la UNITER pentru rol…Asta e tot !

I.S. : Imi plac lucrurile ciclice. Am inceput prin a va defini in calitati si defecte. Ca sa incheiem va propun un joc. Nu e nou, dar cumva chiar dumneavoastra mi l-ati reamintit. Asa ca… ce ati fi daca ati fi :

- o culoare

C.C: Daca as fi culoare as fi verde pal, crud, de camp.

I.S. : o luna calendaristica

C.C.: septembrie

I.S. : o floare

C.C . :  as fi o crizantema, dar una bogata…o dalie.

I.S. : mirodenie

C.C.: pot sa fiu doua ? Piper cu scortisoara.

I.S. : un vin

C.C. : aaa, stiu…Cadarca de Minis, un vin rosu, facut in zona Aradului

I.S.: un fruct

C.C.: e simplu aici…mar;

I.S.: o stare

C.C :  stare de drag;

I.S.: un fenomen al naturii

C.C.: ploaia de vara linistita, cu fulgere si traznete care nu te mai infricoseaza , dar au ceva estetic impecabil;

I.S.: un verb

C.C.: a iubi

I.S.: si …o carte

C.C. : Un veac de singuratate de Gabriel Garcia Marquez.

VINE MOS CRACIUN

Relatia mea cu Mos Craciun a fost intotdeauna constanta. Nu-mi amintesc vreun moment in care sa fi crezut in el altfel decat cred azi si nu-mi amintesc vreo clipa in care sa nu fi crezut in el. Da, am stiut ca darurile pe care le primesc sub brad sunt cumparate de ai mei, asa cum sunt perfect constienta de faptul ca eu cumpar de ani buni daruri pentru familia mea si apoi si pentru prieteni. Dar toate astea tin de gand, de ratiune. Sufletul meu insa stie ca Mos Craciun, ca spirit, exista. Si darurile lui sunt deasupra oricarui cadou material, evident. Iar inima mea traduce mintii ca toti cei care pun daruri sub brad sunt doar mesagerii Mosului. Mesageri care se intalnesc cu el in vis si in iubire pentru a darui mai departe si a imprastia in aceasta perioada spiritul de sarbatoare.

Astea toate probabil pentru ca pentru mine, Craciunul e dincolo de orice Nasterea Domnului. Si bucuria, iubirea care se inmulteste an de an in sufletul meu contopeste cumva cele doua simboluri. Si de aici pornind  ma innoiesc de fiecare Craciun si duc cu mine  iubirea si generozitatea inca un an.

Pana pe la 18 ani, mesagerul lui Mos Craciun in familia mea era Leutu, bunicul meu. Iar eu eram o rasfatata a cadourilor materiale. Dup ace s-a dus el, am preluat eu aceasta sarcina si darurile fizice au devenit doar ocazionale pentru mine. Constatam acest lucru in urma cu cativa ani. De unde in prima perioada a vietii mele darurile de sub brad erau o certitudine, azi ele au devenit o surpriza. Uneori n-a fost nimic sub brad, alteori s-a nimerit cate ceva…si totusi cred cu tarie ca Mos Craciun exista.

Si asta pentru ca exact in anul in care imi exprimam constatarile de mai sus, in seara de ajun, a sunat la usa cineva. Un baiat necunoscut, cu un pachetel in brate. Mi l-a intins din prag si mi-a zis doar atat : “ De la Mos Craciun” . Am incercat sa aflu amanunte concrete, partea mea rationala fiind prima care a reactionat. “ Eu sunt doar un mesager” , a continuat tanarul. “Mosul m-a trimis fiindca ai fost cuminte” .

In pachet erau un vas de lut cu sarmale calde, o bucata de cozonac si o sticla de vin.

De atunci nu mai intreb nimic si astept in fiecare seara de ajun sa vina Mos Craciun !

MULTUMESC

Dupa cum stiti, si daca nu stiti aflati acum, am participat cu povestea mea despre o victorie personala la un concurs, sponsorizat de PANDORA, pe blogul Cristinei Bazavan. Premiul pus in joc : un inel in valoare de 400 de roni. Trebuie sa va spun ca sustinerea de care am avut parte m-a coplesit. Oameni cunoscuti si necunoscuti m-au incurajat si m-au sustinut asa cum nu as fi sperat vreodata si datorita tuturor acestor oameni am castigat. E prima oara in viata mea cand castig ceva ( material vorbind )  si faptul ca atati oameni au contribuit la succesul meu ma face inca o data sa raman la crezul meu : intr-adevar, ne nastem si murim singuri , dar prin viata trecem impreuna. 

Nu pot exprima suficient in cuvinte ce simt fata de sustinerea primita asa ca sper sa intelegeti cat de mult inseamna MULTUMESC ! Si sa va spun ca marele meu castig a fost incurajarea si sustinerea voastra.

Tin  neaparat sa aduc multumiri speciale Cristinei Bazavan, pentru aceasta sansa, doamnei Lygia Alexandrescu de la Natural Silhouette pentru sfaturi si incurajare si nu in ultimul rand lui Marius Manole ( stie el de ce :) ) .

Pana la urma inelul...au fost doua pentru ca in suma castigata am putut sa-mi aleg ce-mi place. Iata deci cadoul meu de Craciun ! 

STRADA CARE MA LOCUIESTE

Update decembrie 2012 : desi scrise anul trecut, gandurile de aici au continuitate...vin din trecut si merg inainte odata cu mine...eu sunt si azi si sunt si ele. Azi, stiu mai mult si simt mai altfel. Ceva mai multa furie pentru ca am inteles. Ceva mai putina rusine pentru ca eu am mai schimbat cate ceva. Ma voi intoarce insa mereu, cat voi fi si-mi va fi cu putinta la multumire. Multumesc Diana Alexandra Donea !

 Craciunul este sarbatoarea mea favorita. Cumva, atunci, am mai multa liniste, optimismul ma copleseste si deschiderea spre ceilalti este la cote maxime. Craciunul e pentru mine si un fel de rascruce. Intre trecut, prezent si viitor. Imi place deopotriva sa-mi amintesc Craciunurile trecute, sa ma bucur de cel prezent si sa sper la viitorul. Sentimentul care ma locuieste in perioada asta de sarbatoare e mai ales una de bucurie. Mirosul de sarmale, cozonac si portocale, colindele, bradutul, decoratiunile. Sunt categoric fanul lor. Nimic in exces ( bine, poate putin decoratiunile-am si eu o slabiciune, ce vreti ?), dar cate un pic din fiecare. Exista insa undeva, adanc in mine, un sentiment mai greu. E ca un moment de reculegere. O sa existe mereu. Pentru ca, pentru mine, sarbatorile de Craciun aduc si amintirea evenimentelor din decembrie 1989. Si nu toate amintirile sunt vesele. Si mai ales dara acestor amintiri, trecuta prin ani a adus cu ea si alte sentimente.

Acum trei ani, dupa ultimele alegeri m-am simtit total scarbita. Iar ce a urmat alegerilor propriu-zise n-a facut decat sa ma duca intr-o stare de greata cronica. Am devenit dependenta de metroclopramid. Si credeti-ma, nu erau carnatii sau sarmalele de vina. Craciunul meu in anul ala parea compromis ca stare. De aceea, cand au inceput comemorarile revolutiei din decembrie  m-a cuprins o jena…nu,  o rusine cumplita fata de oamenii aceia care murisera cu 19 ani in urma , fata de familiile lor .

Si o spun la modul cel mai serios si mai constient. Si am simtit nevoia ca macar in rugaciunile mele sa cer iertare pentru ca am lasat prin comoditatea mea si prin multe altele sa se ajunga aici. Am simtit nevoia sa ma adresez cuiva, sa cinstesc un nume si m-am intors in ani, la momentul care m-a marcat si m-a impresionat profound.La momentul in care mi s-a schimbat viata.

Ianuarie 1990. A reanceput scoala. Intr-o alta lume, in alte conditii.Deodata totul s-a rasturnat. Altele sunt discutiile, optiunile, opiniile. In esenta totul e bucurie. Am acces la tot ce conteaza pentru varsta mea. Am familia alaturi. Am prietenii, muzica, cartile, concertele, LIBERTATE. Dar vestea ca toate acestea au avut un pret concret a scurtcircuitat pentru o clipa totul. Umbra mortii trecand atat de aproape de mine, pentru prima oara, m-a pus pe ganduri. M-a intristat si m-a durut.

Pe ea o stiam doar din vedere.Dar n-am s-o cunosc niciodata. Nu s-a mai intors la liceu. A ramas in celalalt timp visand doar, probabi, la ce traiesc eu acum.O vesnica adolescenta. Flori, lumanari si  o fotografie pe o banca. Am ajuns apoi si la cimitir . O unda, un simt necunoscut m-a purtat direct in fata aceleiasi fotografii din care imi zambea fericit simbolul vietii mele viitoare.

Decembrie 2008.Am lasat totul in urma. Am crescut, am trait si din pacate …aproape am uitat . Imi amintesc vag chipul, dar am uitat numele si vreau sa mi-l amintesc. Mereu de azi inainte. Mereu in rugaciunile mele.

Caut nume ale eroilor revolutiei, elevi morti atunci, dar nu gasesc nimic pe net.

Incerc sa gasesc pe siteul liceului o informatie despre asta. Nimic. Ce? Era normal sa existe? Trimit un mail si mi se raspunde : “ Nu avem informatii despre moartea unei eleve a liceului in timpul revolutiei . Stim insa ca a existat o victima a mineriadei.” Mi se promit insa investigatii suplimentare dupa anul nou.

 Primesc intr-adevar informatiile. DONEA DIANA ALEXANDRA. Eleva in clasa a XII a P,diriginta prof. Popa Lucia. “Nu stiu circumstantele in care a murit, dar in acte figureaza data de 22 decembrie.” Asa imi explica doamna secretara.

DONEA DIANA ALEXANDRA. Dumnezeu sa te odihneasca si te rog sa ma ierti. Sa ma ierti ca nu m-am mai gandit la tine. Ca nu m-am gandit deloc la tine.Ca nici macar la mine nu m-am gandit mereu. Incearca sa nu lacrimezi prea tare privind de acolo de sus. Nici de neputinta, nici de mila, nici macar de ciuda. Roaga-te pentru mine, pentru noi, pentru ca vesnicia pe care ne-ai daruit-o sa nu fi fost irosita.

Deschid Google si dau search la numele pe care am sa-l port de acum cu mine“ Acum o sa gasesc mai multe despre ea “ imi spun si inima imi bate tare  si mainile mi-au transpirat de emotie.Vreau sa stiu tot. Cand era nascuta. Ce voia sa faca in viata. Ce-i placea sa manance, sa citaesca, sa asculte.Cum a murit. Cat mai mult. Sa pot povesti mai departe despre ea. Sa recuperez toti anii pierduti.

Si-mi apare: DONEA DIANA ALEXANDRA – Wikipedia. Incredibil! Chiar exista informatii despre ea. ENTER.

Citesc : “DONEA DIANA ALEXANDRA – o strada in sectorul 4 din Bucureti”

ATAT.

CU CE AM PLECAT DE LA TEATRU

 Teatrul National din Bucuresti are o noua premiera : VIZITA BATRANEI DOAMNE a lui Friedrich Durrenmatt. In regia lui Alexander Morfov, considerat unul dintre cei mai importanti actori si regizori de teatru bulgari.

Am fost sa vad spectacolul aseara si prima provocare a fost durata spectacolului. Mi s-a spus ca dureaza 3 ore si jumatate si am avut emotii : daca nu ma prinde, o sa fie enorm…daca insa ma cucereste e de bine…imi place sa stau mult si cu folos in sala de spectacol. 

M-a furat…n-am simtit timpul…

Cum am perceput spectacolul in cateva cuvinte…complex, cinematografic, proaspat, actual, coerent, altfel. As vrea sa spun de fiecare data cand vad un spectacol ca a fost altceva.

De ce va recomand sa-l vedeti :

1. In primul rand pentru ca mie imi place tema. Imi place sa-mi pun intrebari si sa ma pun ipotetic in situatii in care constiinta mea sa aiba treaba. Sa accepti un rau facut in jurul tau e tot atat de grav ca atunci cand il comiti tu insuti. Ma gandesc mereu la consecintele faptelor mele si incerc sa ma cunosc cu sinceritate. Si cred in iertare, dar si in dreptate. Asa ca am plecat de la spectacol cu intrebari pentru mine si asta mi se pare un castig.

2. Decorul e spectaculos si veridic. Eu n-am mai vazut asa ceva intr-un spectacol. Mi-a parut un studiou cinematografic. Si m-am simtit pe rand, in gara, pe strada sau in biserica. Da, am fost uluita !

3. Imi place Mircea Rusu. Si imi place ca m-a convins sa merg cu personajul lui. Si m-a facut sa-l iert. Si m-a emotionat. Scena in care intelege tradarea propriei familii mi-a adus lacrimi ( m-a impresionat aici si Sorina Stefanescu).

4. Pentru ca are o figuratie care e… personaj. E prospetimea. Niste tineri frumosi care danseaza, canta si o fac foarte bine.

5. Pentru scena din biserica in care Profesorul si Preotul incearca, cu o ultima urma de constinta sa o convinga pe Klara sa renunte la planul ei. Pentru ca Maia Morgerstern m-a facut sa vad cum arata un suflet mancat de dorinta de razbunare. Pentru ca dorinta de a obtine dreptatea prin aceeasi nedreptate care ti s-a facut iti usuca sufletul.

6. Pentru  ca desi stiam piesa si cunosteam deznodamantul, m-a facut sa sper pana in ultima clipa ca macar un singur OM…

7. Pentru Mihai Calin si Marcelo Cobzariu ( marturisesc ca pe cel din urma nu l-am mai remarcat desi se pare ca l-am mai vazut in spectacole…aici insa m-a facut sa ma intreb : cine e ? )
8. Si nu in ultimul rand, desi poate parea ca acest aspect nu conteaza, pentru ca are un caiet-program interesant. Parca e o revista. Oricum, o noutate pentru TNB ! J

Ei, restul va las pe voi sa descoperiti…si poate schimbam apoi impresii…

INFINITUL sau MIHAIL SEBASTIAN CA PRETEXT

Pentru cei care trec mai des pe aici n-ar trebui sa fie o noutate faptul ca sunt indragostita de Mihail Sebastian. Mi-as dori nespus sa mai  vad un spectacol dupa una din piesele lui. De fapt cat mai multe spectacole dupa piesele sau romanele sale. Oferta insa nu prea e. Asa ca afland ca la Odeon se vor juca doua reprezentatii ale spectacolului document MISTERUL SEBASTIAN, m-am grabit sa iau bilet. Ajung la casa de bilete a teatrului cu 3 zile inaintea primului spectacol si cu 13 zile inainte de a doua reprezentatie. Surpriza ! Doamna de la bilete imi spune scurt : “Nu mai sunt bilete ! Nici macar la al doilea spectacol!” Insist ! “Poate mai gasiti vreunul, ratacit…:) “ In sfarsit, am noroc : “ Haideti ca am mai gasit unul, dar e in spate si pe extrema din dreapta scenei. Nu se vede prea bine. Il vreti? “ “Bineanteles ca-l vreau. Trebuie sa intru.” Premisele sunt bune : scenariul Stelian Tanase ( vazusem documentarul din seria Bucureti strict secret la difuzarea lui la TV), regia Felix Alexa ( pe a carei implicare in organizarea si realizarea acestui eveniment o salut si respect), cu participarea Rodicai Mandache, a lui Marius Manole ( spectacolul lor cu Marea Iubire a lui Sebastian l-am vazut de nu mai stiu cate ori ) si a Mesterului Radu Beligan catre care privesc fara exagerare cu piosenie si respect, dar si cu drag si recunostiinta pentru efortul pe care il face ca noi sa ne bucuram inca de prezenta pe scena a domniei sale. ( La fata locului am descoperit inca o participare, a actritei Raluca Aprodu, desi numele ei nu apare in nici o prezentare)

Aseara am fost la spectacol. Pentru cineva iubitor si cunoscator de Sebastian, spectacolul nu va va oferi noutati, dar dupa parerea mea merita vazut daca cautati mai mult decat informatie ( caci da, ma asteptam la asta mai ales, fiind un spectacol documentar ) si anume emotie.Pentru ca, pentru mine, de aceasta data, subiectul a fost doar un pretext. Ceea ce nu e rau ! :)

E emotionant sa ai pe scena, la cativa metri de tine o bucata de istorie. Mesterul Beligan a jucat in rolul profesorului Miroiu din spectacolul Steaua fara nume la premiera acesteia in 1944. Povestile dumnealui despre acea epoca sunt atat de vii si de bogate!

E emotionant sa vezi din nou cum se identifica pe scena Marius Manole cu Mihail Sebastian ( daca as crede in reancarnare as jura ca Manole a fost candva Mihail Sebastian )  si chimia dintre el si Rodica Mandache 

( interpretand pe Leni Caler).

Ai zice ca un cerc s-a inchis, pornind de la premiera din 1944 si terminandu-se cu spectacolul de aseara. Dar nu, el trece intr-un altul, formand semnul infinit. Caci Mesterul Beligan povesteste la inceputul spectacolului cum un rol l-a transformat peste noapte in “vedeta”, termenul neavand intelesul  pe care il promoveaza astazi televiziunile. “O “vedeta” in teatru se naste rar, cam o data la 10 ani si o astfel de “vedeta” este astazi Marius Manole.” spune  Mesterul. M-a emotionat aceasta girare a talentului lui Manole, acest transfer de la “proaspata vedeta “ de acum 70 de ani la “proaspata vedeta” de astazi. M-a emotionat energia contopita a acestor doi creatori, brat la brat la aplauze, Manole, timid, inca nestiind sa le primeasca cu totul, Mesterul bucurandu-se senin si total de iubirea publicului.

Daca nu ati prins una din cele doua reprezentatii nu va pierdeti speranta ! Se pare ca se vor mai programa cateva reprezentatii in decembrie si ianuarie ! Asa ca fiti cu ochii pe site-ul Odeonului !

DE PE LA GAUDEAMUS (III)

Dupa cateva ore de alergatura prin targul de carte m-a razbit foamea. Si setea. Ametesc invartindu-ma pe extrema circulara de la parter si gasesc in cele din urma cantina. Ma rog, deasupra scria Restaurant…, dar sa fim seriosi…Gasesc cu greu un loc la o masuta unde sa ma despovarez de haine si sacose si ma asez rabdatoare la o coada generoasa, la capatul careia ma asteptau apa si cafea. Nu trebuie sa va spun ca licoarea maronie era mai solicitata decat apa si mai greu de obtinut. Doua domnisoara sprintene si preocupate faceau oficiile. Una vindea apa, cealalta cafea. Astfel ca, daca optai pentru apa, puteai sa treci inaintea cafegiilor si domnisoarea cu apa iti satisfacea setea rapid.

In spatele meu doi tineri in jur de 30 de ani.

Ea : “ Eu vreau doar apa”

Eu : “Puteti sa va duceti in fata”

El : “ Da, du-te la apa !” si soptind “ poate iei si-o cafea” !

Ea se duce la domnisoara cu apa si-i spune : “ O apa va rog !” si aplecandu-se catre ea, preluand tonul lui soptit, “si o cafea!”

Domnisoara vadit incurcata ii spune ca lumea asteapta la cafea alaturi si ca pentru asta trebuie sa-si astepte randul la coada. Putin iritata, Ea se intoarce brusc si dand cu ochii de privirea mea cu sprancene ridicate imi explica : “ Voiam doar sa platesc si cafeaua !”  “Zau?” o intreb eu in gand, dar nu zic nimic. Gandul mi-e intrerupt de El : “Dar unde te crezi tu?” Ea : “ Intr-o tara civilizata!?”

Hooo ! Asta m-a pocnit peste urechi ! “ Intr-o tara civilizata in care tu incerci sa fi mai smechera decat fraierii care stau si asteapta “necivilizat” sa le vina randul la cafea ?” Am spus-o doar in gand. Probabil ar fi trebuit s-o spun tare, dar recunosc, uneori ma cuprinde si pe mine lehamitea . Mea culpa !

Aud tot timpul in jurul meu despre cum nu suntem civilizati, despre tarele si cusururile noastre ! Toata lumea vrea o schimbare, dar sa nu inceapa cu mine, nu ?  Sa ne faurim o tara civilizata, dar daca tot nu e, cum sa fiu eu civilizat ? Ce, eu sunt mai fraier ? Urasc genul asta de gandire, de comportament. Ma sufoca.

Cred cu tarie ca exemplu personal, traitul frumos in mica ta lume, in neansemnata ta vecinatate, al fiecaruia dintre noi, face regula generala. Nu poti schimba de pe o zi pe alta comunitatea, mentalitatea si obiceiurile urate ale acestei tari, dar in ciuda ironiilor, a suspiciunilor si a descurajarilor, poti face curat in jurul tau. Si eu, si tu, si tu, si tu….si asta se transforma in noi. Fiecare din noi conteaza.

Va rog nu lasati pe altul ! Fiti voi propriul vostru model de civilizatie !

Si pentru ca vorbim de civilizatie, in cantina de la Gaudeamus am mai auzit una : cica ziaristii asteptau cu infrigurare statisticile despre cate carti s-au furat in timpul targului. Ca cica e de bine !?!

DE PE LA GAUDEAMUS ( II )

Despre cat de important sau nu e cititul am discutat de multe ori cu multa lume. Eu insami imi pun inca multe intrebari. Sunt clar amatoare de lectura si iubitoare de carti. Si asta nu se mai schimba. Sunt adepta ideii  ca cititul e cea mai buna metoda  dezvoltare a imaginatiei si vocabularului. Si mai cred din tot sufletul ca lectura te imbogateste. Cu idei, cu spirit, cu suflet. Promovez dragul de lectura facand cadou carti, recomandand cate o lectura vreunui tanar pe care il simt doritor de a debuta in citit, dar mai ales incurajand  apropierea de carte dupa ritmul si simtul fiecaruia.

M-am bucurat sa vad la Gaudeamus multi tineri. Adolescenti. Adica acea categorie acuzata continuu ca nu citeste. Am vazut grupuri venite cu dom’ professor la lansarea personala. Am vazut tineri inghesuindu-se sa cumpere ultima carte a lui Neagu Djuvara. Am vazut tineri cautand povesti glossy sau cu vampiri. Si mi-a incoltit atunci in cap o intrebare : are vreo importanta felul in care se apropie tinerii de carte ? Conteaza ce fel de literatura ii atrage in lumea asta minunata? E bine sa urmeze o cale anume sau esential e doar faptul ca incep sa citeasca ? O carte sau un curent la moda ii aduce in lumea cartilor… Conteaza care ?

Eu sincera sa fiu cred ca important e sa o faca. Sa inceapa de undeva. O data atrasi de miraj, acesta ii va purta mai departe, tot mai sus.

Eu am parcurs trepatat etapa povestilor, apoi moda cartilor cu cowboy si indieni si pe cea de capa si spada. Am trecut prin Jules Verne si prin Sven Hassel. Citeam toata clasa cate o carte si apoi comentam, ne jucam, ne asociam personajele cartilor. “Cei trei muschetari” a fost o carte de top. Eu eram Constance Bonacieux. J Consruiam, plecand de aici, propriile noastre povesti.

O alta serie care a facut furori a fost cea a lui Sven Hassel, care poate nu era cea mai potrivita pentru niste pusti de 13-14 ani, dar ce ne-am mai distrat datorita acestor carti. Si astazi  asociez personajele cu colegii mei care isi insusisera poreclele. Si apoi cartile astea ne-au adus unul din cele mai faine jocuri din scoala generala. Doi dintre colegii mei ( nume de cod Batranul si Porta J)) ) au facut o lista in care au asociat personajelor din carti, numele noastre, ale celorlalti colegi. Fara ca noi insa sa stim cine e cine.Apoi, zilnic, ne prezentau un raport, in termeni de razboi ( in ton cu cartile)  care  descriau evenimentele curente din clasa. Pe baza acestor rapoarte noi trebuia sa ghicim, sa descoperim identitatea fiecaruia dintre noi.

Cartea ca pretext. Pretext de intalnire, comunicare, de disputa. Pretext pentru a pune mintea la lucru.

Voi ce parere aveti ? Cum credeti ca e mai util sa se apropie tinerii de azi de lectura? Mai e lectura o preocupare cu "potential" ?

                             -va urma-

DE PE LA GAUDEAMUS ( I )

Intotdeauna cand se apropie targul de carte intru in trepidatii. Astept intalnirea cu cartile ca pe o intalnire cu o iubire veche si draga. In fond ele sunt prima mea iubire. Am emotii si nerabdare. Nici nu stiu cum sa va descriu starea. 

Mi-am format asa, un obicei, sa-mi fac aprovizionarea cu carti de la targuri. Vara la Bookfest si iarna la Gaudeamus. Fac un pic de economie inainte si pun ceva banuti de-o parte ca sa ma desfat si sa ma rasfat.

Relatia cu cartile e veche. Insinuata de bunica’miu, Leutu, de care v-am mai povestit. El mi-a transmis dragul de carti si de citit. Asa incat relatia asta care a crescut si s-a consolidat in timp nu e numai despre bucuria de a descoperi lumi si povesti…ea face in continuare legatura intre mine si Leutu si azi, cand el e mai sus. E taina noastra eterna.

Sunt un cumparator de carti fara reguli. Ma las dusa dupa miros, instinct, spre cartea potrivita. Si pentru ca totul e atat de intim, e o aventura solitara. Nu pot merge la targ decat singura. Sa descopar, sa explorez, sa ma bucur in ritmul meu. Pana acum un an o luam cu mine pe Mimilo. Nu putea sa tina pasul cu mine si eu stiam ca o voi plasa la o cafenea si voi trece din cand in cand sa-mi desert entuziasmul. Asta era de fapt combinatia ideala intre placerea de a degusta singura deliciile literare si dorinta de a impartasi din aceasta bucurie. Anul asta insa a devenit prea greu pentru ea sa ajunga pana  acolo. Asa ca in pauzele de tras sufletul i-am dat telefon. Si ea mi-a ascultat in timp util exploziile de “wow” si “uuu” si “ooo” . Da. E un anume ritual care ma incarca si ma ridica in fiecare sezon.

Un prieten m-a intrebat de ce ma duc la targuri sa-mi iau carti cand as putea s-o fac in librarii. Intr-adevar aglomeratia de la targuri e obositoare. Uneori de-a dreptul coplesitoare. Dar mie imi place. E una din putinele aglomeratii pe care o suport. De fapt nici n-o mai bag de seama. Ma bucura furnicarul de oameni veniti din drag de carte. Probabil si pentru ca nu-mi permit sa cumpar oricand o carte am facut din targuri un eveniment. In plus imi clatesc si ochii si sufletul. Si am cu ce, slava Domnului ! Ma uit mult si la cartile pentru copii ! Imi plac povestile si jocurile ! Si Dumnezeule ce oferta bogata are targul ! :) Apoi sunt multe lansari si oameni pe care nu am altfel cum sa-i ascult...si dezbateri...noutati...muzici...si cafea. :) Toate la un loc.

Astazi e ultima zi de Gaudeamus . De miercuri pana azi sarbatoarea cartii a satisfacut toate gusturile de cititori.

Mi-a fost greu sa-mi fac selectia de carti, mai ales ca trebuie sa ma incadrez intr-un buget. Dar sunt multumita cu cartile achizitionate si vi le insir mai jos ca poate le citim impreuna si schimbam apoi impresii …subiective. :)

Deci cartile mele sunt :

Scoala pentru prosti de Sasa Socolov ( multumesc Loredana Modoran de la ALL )

Multumesc pentru amintiri de Cecelia Ahren ( autoarea lui PS.TE IUBESC, preferata lui Mimilo)

Jurnalul Annei Frank

Copilarie ( scene de viata provinciala) de J.M.Coetzee ( laureat al premiului Nobel pentru literatura in 2003 )

Despre frumuseatea uitata a vietii de Andrei Plesu ( multumesc pentru recomandare Iulianei Neciu)

Harfa de iarba. Arborele noptii si alte povestiri de Truman Capote ( multumesc pentru recomandare Lilianei Jinca)

Provizorat de Gabriela Adamesteanu

Sa purcedem deci la cetit…

                                                     - va urma - 

CAND AM INCEPUT SA MA IUBESC

     

      Faptul ca am inceput sa ma iubesc e poate cea mai mare victorie personala. Primind provocarea Cristinei Bazavan  sa scriu despre asta m-am gandit ca as vrea s-o pot face cat se poate de sincer. Sa scormonesc si sa scot din mine tot ce nu as fi avut curaj sa spun inainte sa incep sa fac ceva pentru mine. Pentru ca, desi poate fi un imbold pentru oricine isi doreste un numar de kilograme in minus, ma gandesc mai ales la cele care, asemeni mie, mai duc in spate un om.

Am avut intotdeuna probleme de greutate. Mari. Am avut variatii uriase. Am tinut tot felul de cure,  dupa ureche sau recomandate. M-am infometat sau am mancat haotic cand am uitat de mine.

Stiu foarte bine mentalitatea omului gras sau si mai bine, a femeii grase. Stiu perioada de “ ma simt bine in pielea mea si cine ma iubeste, ma iubeste si asa”. Am trecut prin faza de “ stiu ca trebuie sa tin regim, dar n-am vointa”. Sau de “ nu pot trai toata viata tinand regim”. Cunosc gandul de “ acum am slabit putin, hai ca nu m-oi ingrasa dintr-o bucatica” ( si inca o bucatica, si inca una…pana pierzi tot ce ai castigat). Stiu si “acum nu ma gandesc la slabit. Sunt nervoasa ( suparata/stresata/deprimata/melancolica, etc) si trebuie sa mananc ceva”. Am vazut si privirile pline de repros sau pe cele pline de mila. Am simtit tacerile atat de grele ale celor care ma iubesc. Si mi-am dus in spinare, alaturi de multele kilograme in plus, frustrarile,furiile, complexele, nesimtirea si nepasarea. M-am inchis de buna voie intr-un corp care nu mai avea nimic in comun cu mine, sufocandu-ma ( la propriu si la figurat) undeva, adanc, inlauntru.

Ajunsesem la 120 de kg si eram foarte suparata pe mine mai ales pentru ca reusisem in urma cu cativa ani sa mai slabesc si, din comoditate, din delasare, din prostie, nu am cerut ajutor atunci cand n-am mai putut singura sa gasesc drumul.

Vi se pare ca sunt prea dura ? Pai hai sa va spun cum ma simteam la gabaritul mentionat : faceam tahicardie ( incepusem chiar sa iau medicamente pentru asta), ma dureau ingrozitor calcaiele, spatele si genunchii, respiram ca o locomotiva cu aburi cand urcam 5 trepte sau mergeam 50 de metri pe jos, aveam migrene si niste stari de rau ingrozitoare inainte de menstra. Apoi am inceput sa ma neglijez cu totul pentru ca mi-era rusine sa merg la cosmetica, la epilat sau in magazine unde invariabil mi se spunea : masura dumneavoastra nu avem. Imi era rusine in final sa ies in lume sau daca am reusit s-o fac pana la urma nu mai aveam curaj sa deschid gura. Aveam sentimentul ca-i deranjez pe cei din jur, ca prezenta mea ii rusineaza si nu eram capabila sa-mi mai exprim gandurile sau ideile pentru ca nu voiam sa atrag atentia asupra mea. Sigur ca nu constientizam nimic din toate astea, dar m-am trezit intr-o buna zi ca traiesc alaturi de o persoana pe care o detest. Fizic, mental, psihic. Si atunci am inteles ca TREBUIE sa ma iert si sa incep sa ma iubesc din nou. Pentru ca altfel dispar. Dispar ca personalitate si chiar ca viata ( un infarct sau un atac cerebral erau oricand posibile).

Mai intai am inceput sa am grija de sufletul meu pentru ca sa ma pot ierta. Si am inceput sa ma gandesc la solutii. Am inceput sa vorbesc despre problema pe care o am. ( inainte nu suportam nici sa mai vorbesc despre asta, nici sa vad vreo emisiune sau vreo carte pe aceasta tema). Sa cer pareri, sfaturi si sa-mi repet zi de zi : TREBUIE sa slabesc. VREAU sa slabesc.

Stiam ca nu va fi usor si ca vor exista momente de slabiciune. Asa ca am hotarat sa merg la un nutritionist. Sa fiu indrumata si controlata. Dar dorinta de a reusi era a mea si era mare. Sunt perfect constienta ca nu tine decat de mine. Ca nu poate nimeni s-o faca in locul meu si ca nutritionistul imi arata doar calea de urmat. Eu insa sunt cea care o parcurge. Si asta insemna fara trisat. Ca scopul nu e s-o pacalesc pe nutritionista ci sa-mi fac mie bine.

Daca m-am hotarat greu? M-am tot gandit la asta o jumatate de an. Da, mi-a luat ceva ! Cand am ajuns la cabinet aveam niste emotii de parca urma sa apar in fata completului de judecata. Dar eram hotarata !

Cred foarte tare ca solutia cu regimul personalizat e cea mai buna. Al meu e cu mese multe si dese si complete. Mananc de toate : fructe, legume, carne, peste, lactate, branzeturi, paine. Dar cand trebuie, cum trebuie si cat trebuie. Si cel mai bine este ca asa pot manca o viata intreaga. Penru ca exista multe variante si multe combinatii.

 Primele saptamani au fost grele. In prima mi-era foame. In urmatoarele cateva a trebuit sa-mi impun disciplina. Pentru ca sa mananci cate ceva din doua in doua ore presupune sa cumperi mereu alimente proaspete, sa gatesti, sa pregatesti si sa-ti faci timp pentru mese. Ce mai, am simtit ca mi-am luat un al doilea job!

Dar eu nu aveam in cap decat ca sanatatea mea, fizica si mentala, e cea mai importanta ! Ca vreau sa ma simt bine cu mine ! Ca vreau sa nu ma mai ascund ! Ca nu mai vreau sa-mi fie rusine !

Asa ca am respectat cu sfintenie indicatiile si sfaturile primite ! Si azi, la 5 luni si jumatate de la inceperea regimului, am 25 de kg in minus.  Sunt la jumatatea drumului si ma simt minunat. Nu mai am nici una din simptomele de care va spuneam. In plus sunt plina de energie, sunt mai vesela, mai calma, mai echilibrata. Si nu exagerez cu nimic. Merg mult pe jos, urc si cobor in fiecare zi pana la etajul 5 ( mai am inca ceva kg de dat j pana sa pot face si alt fel de miscare sau ma rog, acel fel de miscare pe care mi-ar placea s-o fac), am idei si pareri pe care nu-mi mai e teama sa le exprim, socializez fara rusine. Si gasesc si timp sa le fac pe toate !

Sunt, in sfarsit, mandra de mine ! Dar cel mai mult ma bucur ca i-am inspirat si pe  altii in jurul meu. Mi-am mai convins doua colege care aveau nevoie sa slabeasca sa urmeze aceeasi metoda si sunt fericita sa le vad azi radiind. Privindu-le pe ele imi dau seama ca tot de mine a depins si sa obtin sustinerea celor din jur. Determinarea pe care au vazut-o la mine si mai apoi schimbarile vizibile ( fizice si de comportament) i-au facut pe toti cei ce ma inconjoara ( familie, prieteni, colegi) sa fie alaturi de mine si asta m-a ajutat enorm.

Asa ca sa nu va aud ca familia mananca in fata voastra sau colegii isi serbeaza nu stiu ce aniversare sau alte scuze de gen. In ceea ce-i priveste pe ironici si suspiciosi, nu va lasati pacalite : sunt doar invidiosi ! Eu va sustin ! Pe cuvant ! Dar nu uitati : puterea va apartine ! E doar vorba de iubire de sine ! Cea mai putin egoista forma !

CINEFIL DE OCAZIE sau DE CE IL IUBESC PE ALMODOVAR

E clar ca nu sunt o cinefila veritabila. Nu dau buzna la  tot ce iese pe piata si trec poate saptamani intregi fara sa vad un film. Am ratat multe filme de referinta si nu am nici macar o cultura cinematografica. Si totusi imi plac filmele. Ba mai mult, anumite perioade din viata mea sunt legate de cinematografie.

In copilarie, maica-mea lucra la Arhiva Nationala de filme si cea mai mare bucurie era cand prindeam cate o vizionare in timpul vizitelor mele in citadela filmului.  Cand nu prindeam, teseam povesti printre afise( mi-a ramas clar intiparit in minte afisul de la Zestrea domnitei Ralu, ba chiar si pozitionarea lui pe perete) prin cotloanele intortochiate ale cladirii din Kogalniceanu sau cascam gura la cate o vedeta aflata in trecere pe acolo sau imi exersam tacanitul la masina de scris din camera redactorilor .

Pana in 1990 mergeam regulat la cinematograful din cartier, unul din cele mai dragi locuri ale copilariei mele. In clasa a opta aveam program clar : duminica dimineata era film. Asa ca am vazut toate filmele ce au rulat in acel an la Excelsior. Am avut si filme care m-au chemat sa le revad ( pe unele chiar de 3 -4 ori). Dintre acestea imi amintesc cu exactitate : Hallo Dolly si Anna Pavlova. Cel din urma, cel putin, m-a impresionat atat de tare ca am si acum in fata ochilor scene din el si au trecut ceva ani de atunci ( Anna mica, in parc, toamna, fericita ca poate fi o frunza care danseaza in drumul ei spre vesnicia pamantului). Apoi au fost filme pe care nu le-am inteles la nivel constient, dar care m-au tulburat si mi-au produs o emotie care a devenit mostenirea mea adanca de trairi si iubire. Un astfel de film a fost Pas in doi a lui Dan Pita. Aveam vreo 10 ani cand l-am vazut si senzatia de dupa, de timp care sta pe loc, de amorteala a sufletului mi-o amintesc si azi.

Mai tarziu putin, matusa mea a lucrat la Cinemateca si iar am avut o perioada intensa de filme, evident de arhiva, din vremurile pe care nu le apucasem la cinematograf.

Mi-a placut intotdeauna sa vad filme romanesti. Am vazut multe si inainte de ’89 si am incercat sa fiu la curent si cu cele facute dupa ’90. Si mi-a reusit destul de bine. Nu le-am vazut pe toate, dar am vazut multe. In cazul asta simt un fel de conectare intima cu timpul in care traiesc, cu lumea in care traiesc. Am un sentiment de continuitatea a unei parti din mine care a crescut, la propriu si la figurat, cu filmul romanesc si are cumva datoria sa duca firul pana la capat.

Am filme preferate, pe care le pot revedea oridecate ori am ocazia sau oridecate ori simt sa le vad. ( Viata e minunata a lui Frank Capra si Podurile din Madison County a lui Clint Eastwood sunt doua din ele; ar mai fi Dogville – Lars von Trier si  La Vita e bella – Roberto Benigni)

Acum cu posibilitatile aste online as putea sa vad tot ce-mi doresc doar ca nu sunt inca asa prietena cu internetul si nu ma prea pricep la downladari. Asa ca vad cate un film doar daca sunt norocoasa si acesta se dezvaluie usor. In rest, incerc sa ajung la cinematograf cand am timp si imi doresc tare sa vad un anume film. Sunt inca multe pe care as vrea sa le vad, despre unele am auzit, pe altele nici nu le cunosc inca. :) Si adevarul e ca-mi place la cinematograf. Cred inca, ca pentru mine, acolo e locul cel mai bun de vazut un film. Ecranul urias, sala intunecata cu locsorul in care ma cuibaresc imi dau mie starea potrivita de a trece pentru 2- 3 ore in lumea de dincolo de ecran.

Selectia mea de filme, ca oricare alta selectie de arta, e subiectiva. M-am intrebat mereu : de ce un anume film? Ce-a atins el? Unde a ajuns? Ce-a declansat? Prin ce m-a cucerit? 

Si mi-am pus din nou toate aceste intrebari zilele trecute cand am vazut cea mai recenta premiera a lui Pedro Almodovar – La Piel Que Habito ( Pielea in care traiesc). Pentru ca pe Almodovar il iubesc. Almodovar e o lume  si in lumea asta eu ma simt tare bine. Si inevitabil m-am intrebat de ce oare. De ce aceasta lume si nu alta ? Ce ma cheama mereu in lumea asta controversata si usor diforma? Nu caut insa raspunsuri definitive caci vreau ca explorarea in lumea lui Almodovar sa continue inca mult de acum inainte. Am inteles insa ca imi place Almodovar pentru ca e sincer si surprinzator. Pentru ca are curajul de a aborda teme si subiecte delicate, unele frizand patologicul, cu o sinceritate atat de brutala incat iti taie respiratia. Pentru ca vorbeste despre slabiciunile umane, despre vulnerabilitatile noastre, despre nebuniile noastre, despre sensibilitatile noastre. Pentru ca vorbeste despre frustrari si dureri si frici si patimi, despre relatiile dintre noi si despre relatia cu noi insine. Pentru ca vorbeste despre radacini si adancuri si o face sincer, deschis, firesc. O face cu lacrima si cu zambet. Pentru c-o face la limita dintre posibil si imposibil, dintre fantezie si realitate. Imi place ca ma surprinde si imi pune intrebari. Imi plac personajele lui atat de umane, astfel ca nu exista personaj bun sau rau ci doar oameni. Imi plac femeile lui puternice si sentimentale. Imi place cautarea continua a identitatii. Imi place lumea lui pentru ca o inteleg, pentru ca empatizez cu ea. Pentru ca ma bulverseaza si ma emotioneaza. Pentru  ca are multa iubire peste toate astea. In fond, multa iubire. Chiar daca iubirea lui o ia uneori razna si ia forme bolnave. Si duce la gesturi extreme, disperate, fanteziste. Sau poate tocmai de asta.Pentru ca atinge laturi despre care nu vorbim. Pe care le ascundem adanc, atat de adanc ca uitam de ele.Uitam de noi. Pentru ca ma pune fata in fata cu mine, cu lumea mea, cu oamenii apropiati din jurul meu. Pentru ca ma face sa ma gandesc ca de la normal la patologic e doar un pas. Si asta ma sperie, dar ma si constientizeaza. Pentru ca ma face sa-mi caut echilibrul si sa-mi eliberez raul din mine. Pentru ca-mi exerseaza toleranta. Si pentru ca-mi da curaj sa fiu eu insami. Sa ma accept si sa ma expun asa cum ma simt.

Da ! Cred ca poti invata despre tine de peste tot : din carti, din filme, din teatru,de la cei din jur si din experientele traite. Totul ne contureaza si ne formeaza. Si contribuie la construirea drumului catre noi.

Voi ce relatie aveti cu filmele ?