Prima oara cand am auzit despre ea a fost pe pagina de FB a
Liei Bugnar care povestea ceva despre o carte. Soseaua Catelu nr.42. Am stiut
instantaneu ca trebuie s-o citesc. Trebuie s-o cunosc pe Alina Nedelea asta,
oricine naiba o fi ea. Si nu pentru ca zice Lia ca merita ( desi simt ca pot
merge pe mana Liei in materie de recomandari de carte) ci pentru ca imi place
cum suna titlul. Simt ca e ceva cunoscut, desi n-am trecut macar vreodata pe
acolo. Dar are sonoritatea unor timpuri de care mi-e dor, timpuri purtate in
mine pentru vecie…are sonoritatea vietii mele in Bucuresti, Romania,
anii “80- 2000.
Contrar felului meu de a fi, n-am curaj sa ma duc la
lansare. Cumpar cartea de la Gaudeamus si ma napustesc asupra ei intr-un
week-end. O dau gata si as lua-o de la capat.
Ma intriga chipul de pe coperta cu ochi uriasi gata sa te
sfredeleasca pana in suflet. Ma bulverseaza tavalugul asta de fata care pare sa
calce totul in picioare, chiar si pe ea insasi in incercarea de-a merge mereu
inainte catre fericire. Sensibilitatea si fragilitatea care te indeamna sa vrei
s-o ocrotesti cumva pana in clipa in care iti dai seama ca risti sa te muste de
mana la prima mangaiere, de salbatica ce ea. Si daca merita totusi sa te doara
nitel ca sa simti ca ti se topeste sufletul cand te priveste in ochi din suflet
si-ti pune o floare rara in par, culeasa special pentru tine de pe acoperisul
lumii?
Cate intrebari mi-a adus cartea asta a Alinei ….In principal
pentru ca suntem de-o seama. Nascute la o luna distanta. La o lungime de
Bucuresti distanta. La o lume distanta. O data cu povestea ei mi-am retrait
anii. In acelasi decor…viata mea s-a desfasurat in paralel cu a ei. Si daca ei
i-a fost mereu foame, mi-a fost si mie la fel. Ei, pentru ca niciodata nu era
suficienta mancare, mie pentru ca n-aveam niciodata voie sa mananc destul. Ea,
fata bunicilor ei pe care ii credea parinti. Eu, fata bunicilor mei pe care ii
stiam bunici. Ea, simtindu-se tradata,
parasita si luand-o mereu de la capat cu dintii inclastati si pumnii strinsi,
cu zambetul cat casa in ochii cu lacrima sub geana. Eu, simtindu-ma iubita,
ocrotita pana cand pe nesimtite am devenit cea care ocroteste si ia haturile in maini. Ea indraznind. Eu
incercand doar sa-mi pastrez echilibrul. Eu crezand ca totul a fost prea devreme.
Ea traind pur si simplu devremea vietii ei.
Am iubit-o din prima. Si mi-a fost frica de ea. Am iubit-o
pentru curajul de a trai si de a se arata lumii asa cum e. Am iubit-o
pentru ca e asa cum e. Si mi-a fost frica de ea pentru ca e imprevizibila.
Pentru ca te pofteste rapid sa-i mananci curu’ daca asa are ea chef. Pentru ca
are gura mare si eu nu-s prea tare in gura. Si probabil nici in cur.
M-am gandit terminand cartea ca n-as fi putut fi prietena cu
ea pentru ca probabil mi-ar fi dat-o peste bot la fiecare sensibilosenie de-a
mea. Si m-ar fi durut al dracului. Doar ca n-am putut s-o parasesc. Si am
pastrat-o in suflet.
N-am indraznit sa-i spun nimic despre toate astea si in
valul de simpatie creat de aparitia cartii m-am tupilat intr-un colt umbros de
unde o admiram si ma bucuram de succesul ei. Si de normalitatea unui fapt in
care lumea reuseste sa vada dincolo de aparente si sa ia oamenii asa cum sunt,
ba mai mult sa se bucure de ei.
Doar ca, asa cum se intampla de obicei, cand nu merge Mahomed
la munte, vine muntele la Mahomed daca asta e datul. Si cand Alina Nedelea m-a
bagat pe mine in seama cerandu-mi prietenia pe FB ( Dumnezeu stie de ce a
facut-o !) mi-am spus inca o data ca nimic nu e intamplator pe lumea asta si
i-am marturisit ce nu indraznisem pana atunci. Si mi-am dat seama ca am
suficient umor incat oridecateori imi zice : “Socaci, ma pis pe sensibilitatile
tale!” sa-i raspund : “ si eu, Nedelea…si eu te sarut pe suflet” . Doar ca asta
se intampla rar, caci Nedelea asta stie sa spuna “te iubesc” si sa te faca sa
te simti cel mai misto om din lume. Totul e, in ambele cazuri, sa n-o iei prea
in serios. Si o data cu asta am inteles ca mi-e deja prietena.
Azi e ziua ei si e prima oara in viata noastra cand ii spun
“La multi ani!” Si asta ma face sa ma simt bine. Pentru ca am mai intalnit in
viata asta inca un om caruia sa-mi fie drag sa-i urez asta. Pentru ca ma face
sa rad si sa plang de-o potriva. Pentru ca-mi aminteste ca viata e dura, dar
merita traita cu zambetul pe buze. Pentru ca e solara si neimblanzita si buna
si nebuna si sloboda la gura. Pentru ca abia astept sa-i gatesc ceva. Si s-o
vad jucand. Si pentru ca m-a acceptat printre “amicele” ei.
N-am mai scris de mult si ma mancau degetele de pofta. Si
pentru ca n-am stiut ce alt cadou sa-ti fac, am scris asta. Si pentru asta te iubesc
!
