FNT-ul VAZUT DE MINE

Nu puteam sa las sa treaca FNT-ul fara sa va povestesc cum am trecut si eu pe acolo. Am vazut 4 spectacole. E evident putin fata de cat mi-as fi dorit, dar cum stiam ca nici timpul, nici bugetul nu mi-ar fi permis mai mult am facut o selectie in care am inclus ce-mi doream sa vad cel mai tare. Bine, mai era loc de 2, 3 spectacole, dar …asta e ! Ma bucur enorm ca le-am prins pe acestea. In plus recunosc ca am ales de data asta in locul unui maraton de teatru, degustarea pe-ndelete a mai putin, dar foarte bun.

Cu siguranta ca fiecare spectacol in parte ar merita un post separat insa nu mi-am propus niciodata sa fac cronica de teatru. Vreau doar sa va impartasesc dragostea mea pentru lumea asta, bucuria de a trai cateva ore la cote inalte si nu in ultimul rand vreau sa va fac pofta sa mergeti sa le vedeti.

N-am sa va povestesc despre organizarea haotica a festivalului, despre tristetea ca nu am simtit nicicum in oras ca e sarbatoarea teatrului sau despre multimile de spectatori asteptand sa intre peste numarul de locuri la spectacole ( aspectul asta m-a bucurat in sensul cresterii iubitorilor de teatru, in speranta ca cei de acolo chiar venisera din drag de teatru si nu din obligatia de student).

Am sa va spun insa ca atunci cand vine vorba de acces la spectacole sunt in general norocoasa. Probabil ca atunci cand iubesti sincer si din tot sufletul teatrul, vine si el spre tine cumva…:)

Si am sa va ofer cate o sclipire din fiecare spectacol. O faramita dintr-un buchet plin de miresme si trairi. O scanteie care sa declanseze dorinta.

Primul spectacol vazut a fost “Insemnarile unui necunoscut” dupa romanul lui Dostoievski, pus in scena la Teatrul Bulandra de Ducu Darie. Mi-am dorit sa-l vad pentru a intregi tabloul proiectului rusesc de la Bulandra.( vazusem in stagiunea trecuta celelalte doua spectacole – Ingropati-ma pe dupa plinta si Ivanov si ramasesem datoare fata de mine insami cu acesta).Un spectacol de privit cu rabdare pentru a-i descifra misterul. Un spectacol ca o simfonie ce se tese sub ochii nostri din gesturi, atmosfera, creionari de personaje si tesaturi de relatii. O distributie puternica si de revazut cu drag.( va las sa descoperiti singuri surprizele). Ma opresc doar asupra Antoanetei Cojocaru. Pentru ca ma impresioneaza mult mijloacele prin care un actor isi construieste personajul. Si pentru ca ea m-a facut inca o data sa inteleg ca uneori nici nu e nevoie de multe vorbe pentru a da contur precis personajului tau. Pentru a spune exact cine esti si cum esti. Antoaneta e atat de expresiva si isi foloseste la maxim privirea, zambetul, mimica, gesturile astfel ca e imposibil sa n-o remarci. Delicata, sensibila, stapana pe sine si puternica in acelasi timp.  Mi-a mai placut mult felul in care e pusa in evidenta “viata” casei in care se petrece actiunea. Mi-ar fi placut poate o subliniere mai adanca a mesajului, mai multa forta in definirea lui, dar important e ca am plecat de la spectacol cu o stare de bucurie si cu mult zambet pe chip.

A fost apoi Unchiul Vanea de la Teatrul Maghiar din Cluj in regia lui Andrei Serban. Ei, vedeti voi, mi-e tare greu sa vorbesc despre un asa spectacol fara sa-mi fie teama sa nu para usurel ce va spun despre el. Dar adevarul e ca numai vazand, puteti trai si intelege cu adevarat minunatia. Eu ma rezum la a va spune ca pentru un spectator de rand ca mine e in primul rand o experienta extraordinara sa ma plimb prin culisele teatrului dupa personajele lui Cehov. Sa privesc sala de pe scena, sa fiu in maruntaiele teatrului intr-o atmosfera de demult si de acum, sa primesc atata emotie de la o trupa EXTRAORDINARA de actori. Atat de multa emotie incat in ultimul act nu mi-a mai trebuit nici o traducere. Nu mai aveam nevoie de nici un cuvant. De cand am citit prima oara Unchiul Vanea mi-a placut Astrov. E, cred, de altfel, personajul cehovian preferat. Dupa ce am vazut insa spectacolul de la Cluj m-am indragostit de-a binelea ( e drept ca si Zsolt Bogdan e barbat bine – iertat imi fie profanismul). Am sa ma opresc si aici asupra unui personaj – dadaca Marina, interpretata genial, dupa parea mea, de Csilla Albert . Intotdeauna mi s-a parut senzational momentul in care personajul pe care il vad pe scena e cu totul altfel decat asa cum l-a creat imaginatia mea si totusi e atat de veridic. Csilla Albert e o doica uscata si fragila fizic, dar emana atata forta si  caldura  incat o indragesti instantaneu. Mutrita ei nedumerita, putin acrita dar care ascunde un umor debordant si o minte brici m-au facut sa-mi doresc s-o iau acasa sa-mi pregateasca si mie un ceai in serile reci si goale. Nu pot sa trec mai departe fara sa pomenesc decorul si costumele Carmencitei Brojboiu ( intre timp am avut marea onoare sa o si cunosc pe aceasta Doamna atat de delicata si de blanda in fata careia ma inclin) care imbogatesc enorm spectacolul, creionand de la prima vedere personajele, astfel ca doar vazandu-le stii exact cine care e. Si, da, trebuie sa spun ca totusi pe Sonia cea stiuta sau imaginata de mine n-am regasit-o cu totul in spectacol.

M-am intins cam mult si probabil deja v-am plictisit si mai am doua spectacole asa ca merg pe repede inainte…

Felii de Lia Bugnar de la Teatrul “Radu Stanca” din Sibiu. Un spectacol pe care astept de mult sa-l vad fiind fan declarat al Liei. Bucuria a fost descoperirea Ofeliei Popii. Un tur de forta uluitor. O trecere prin 7 personaje, care te bulverseaza. O echipa de 5 stele : Ofelia Popii, Lia Bugnar, Dragos Buhagiar, Vlaicu Golcea, Florin Fieroiu. Care iti ofera o ora si jumatate de magie. Vezi, auzi si nu crezi. Am sa ma opresc asupra unei scene care mie una mi-a strans stomacul si mi-a accelerat pulsul. Pentru ca pentru o fractiune de secunda mi s-a facut frica. O “felie” in care, in mijlocul scenei e o usa mobila. Canatul usii si usa in sine. Gol in fata, gol in spate. Si in fata mea intra pe usa un personaj ( mama), apoi usa se roteste si pe partea cealalta apare alt personaj ( fiica). Atunci mi s-a zbarlit parul. Mintea mea  a inregistrat imposibilul devenit posibil. Metamorfoza. Ofelia e vrajitoare. Clar !

Ultimul spectacol vazut a fost “Mai intai te nasti” de Line Knutzon de la Teatrul Andrei Muresanu din Sf. Gheorghe, in regia lui Radu Afrim. Chestia e ca eu cand ma duc la teatru ma duc fara nici un fel de asteptare. Ma golesc de orice imagine, de orice senzatie trecuta. Sunt ca o coala alba de hartie pe care astept sa se mai scrie o noua poveste. Vai si spectacolul acesta a fost …poezie ! Un text superb transformat intr-un spectacol atat de sensibil si de bogat ! Bogat in imagini, in trairi, in idei. Personaje aparent marginale, dar atat de prezente in fiecare din noi ! Fricile noastre, iubirile noastre, visele noastre ! Simboluri, intoarcerea catre noi si catre inceputurile noastre pentru ca, da, mai intai te nasti si asta e MINUNAT !

De aici un citat aproximativ din monologul lui Pipi, sora ramasa copil, dar devenita cocheta : “eu sunt nascuta toamna.  Ca si sora mea. Mama avea ramuri de mar pe cap si cand s-au copt merele am aparut noi…am devenit o fata draguta care plange usor. Cel mai mare defect al meu e, dupa cum spune sora mea Lili, ca vad viata in negru. Si chiar asa e. Trebuie s-o faca cineva si pe asta. Si cel mai tare plang cand cad frunzele si sunt parasiti oamenii. Nu inteleg de ce cad frunzele si de ce sunt parasiti oamenii. Trebuie sa traiesc asta pe pielea mea. Trebuie sa gasesc pe cineva care sa ma paraseasca. “

Am plecat de la spectacolul asta cu o stare de liniste si de tandrete inimaginabile. Imi venea sa-mbratisez pe oricine doar ca sa dau si sa primesc tandrete.Si imi venea sa-i imbratisez pe actorii acestia frumosi de la Sf. Gheorghe pentru ca avand un joc atat de natural m-au facut sa-i confund cu personajele lor.

Cam asta a fost ! A, ba am mai facut ceva ! N-am ratat ocazia de a-i multumi personal domnului Andrei Serban pentru “atingerea” sufletului meu.

Voi ce spectacole ati vazut in Festivalul National de Teatru?