" SUNETUL MUZICII"

Ii admir foarte mult pe oamenii care au cultura muzicala. Care au fost de mici educati in spiritul muzicii clasice si recunosc imediat o bucata mai mult sau mai putin celebra sau cunosc marii muzicieni ai lumii. La mine in familie am fost crescuta sa iubesc arta si mi s-a inoculat gustul pentru muzica, dans, literatura si teatru fara insa a fi indrumata neaparat intr-o directie, ci mai degraba lasandu-mi-se libertatea de a-mi descoperi singura preferintele. Am fost intotdeauna un om curios intr-ale frumosului asa ca am gustat din toate. Si am avut perioade si am acumulat "iubiri". Pe masura ce am inaintat in viata m-am apropiat tot mai mult de muzica clasica, fara de care azi nu ma mai pot concepe. Inca invat, inca descopar, inca sunt novice. Si ma incarc continuu cu momentele mele de muzica.
Aseara am fost in Piata Festivalului Enescu la concertul lui Alexandru Tomescu, devenit prin celebritatea viorii si prin "indraznela" lui Tomescu de a interpreta toate cele 24 de capricii ale lui Paganini in acelasi concert, un "must".
Lume ca la Maglavit. Pe scaune, pe langa scaune, in picioare pe laturi, printre randuri, peste tot. Multime pestrita. Toate varstele, toate tipologiile. De la copii la batrani, de la dudui la domnite, de la oamenii strazii la figuri importante, de la mahalagii la domni si doamne, de la cunoscatori la invatacei. In sfarsit, larma si foiala, vanatoare de locuri, tatisme.
Si apare pe scena Alexandru Tomescu. Modest si lejer, cu bijuteria lui de vioara. Si incepe sa ... Cum sa va spun eu voua ? Incepe. Liniste absoluta. Magie. Si muzica creste, creste si noi ne lungim si ne latim o data cu ea si am sentimentul ca nu mai e nimic altceva pe lume in afara de sunet. Un om, o vioara si Capriciile lui Paganini. Si nu mai stiam intr-un timp care e omul si care vioara. Ba chiar am avut sentimentul, la un moment dat, ca omul doar atinge vioara sau ii sopteste ceva si ea canta singura. Cate "capricii" am trait mi-e greu sa va spun, doar ca la sfarsit eram muta, fericita, cu parul zbarlit. Si cand am incercat sa vorbesc la telefon n-am reusit decat sa izbucnesc in plans. Da, poate ca sunt eu prea sensibila ( ca sa nu zic labila psihic ), dar sa va fi vazut si pe voi acolo si mai vorbim.
Si m-am gandit atunci ca sunt mai mult "simtire" decat "ratiune" si m-am vazut din nou, la 6 ani, pe varful Mestecanisului ascultand cu gura cascata si cu ochii jucand in lacrimi "Balada lui Ciprian Porumbescu". Dar asta e deja o alta poveste...