Follow by Email

duminică, 29 ianuarie 2012

CU SFIALA...IN DAR


M-am tot gandit cum as putea sa scriu despre ea. Astazi e ziua ei si i-am urat deja La multi ani ! I-am spus in ultimii ani, cu diverse ocazii si in diverse moduri cat de mult o iubesc. Ba mi-e teama uneori ca i-am parut exaltata ceea ce mi-ar putea pune eticheta de fan nebun ! Dar vedeti voi, tocmai despre asta vreau sa va scriu…eu nu sunt fanul ei…sau, ma rog, denumirea asta de fan nu mi se pare potrivita pentru ceea ce inseamna ea pentru mine…E o ruda…o sora, o matusa, o verisoara primara…E ciudat cum cineva pe care nu-l cunosti direct iti poate devein atat de drag, atat de apropiat de suflet…Ajungi la un moment dat sa-l simti ca facand parte din viata ta. In plus, pentru mine, ea e un model…O respect, o admir, o iubesc.

Am vazut-o prima oara intr-un filmulet de televiziune in care juca alaturi de tatal ei, minunatul Amza Pellea …era o mireasa mofturoasa ( sau nefericita) care se incuia in baie in ziua nuntii…Am indragit-o pe loc pentru ca era fata lui Amza, iar Amza era Regele. Am simtit un fel de afinitate cu ea pentru ca o chema la fel ca pe mine ( acasa si eu sunt Oana ) si eram nascute in aceeasi zodie ( la varsta aceia a mea, amanuntele astea erau importante si cruciale :) ). Cu dragul asta dobandit am vazut-o apoi, cred ca pentru prima oara pe scena, in 1991, in “Visul unei nopti de vara” montat de maestrul Ciulei la Bulandra. Wow, atunci m-a cucerit definitiv. Imi amintesc si acum cum mi-am tinut respiratia in timpul monologului Hellenei si cum sala a izbucnit in aplauze la sfarsitul lui. O seara magica care mi-a ramas pana azi etalon al unui spectacol de teatru.

De atunci am descoperit-o incetul cu incetul, an de an, in spectacole, in filme, in interviuri. La teatru m-a vrajit…in interviuri m-a emotionat…mai ales pentru ca m-am regasit in felul sau de gandire, de dorinta de a trai…m-a inspirat si mi-a dat curaj si speranta…ca se poate trai frumos…ca iubirea e singurul lucru care conteaza…ca relatia cu Doamne-Doamne e personala si unica…ca “acum” e viata mea…
I-am scris o scrisoare luuunga pe care i-am dat-o atunci cand am fost sa-mi iau autograf pe cartea pe care a scris-o…iar fotografia facauta la Muzeul Satului cu ea si Mimilo a mea e una din amintirile alea care-ti face sufletul sa zambeasca. Citind cartea m-am regasit din nou in iubirea de parinti…toti sper ca stiti ce inseamna sa-ti adori mama. Am invatat sa ma bucur mai mult de minunea ca Mimilo e inca cu mine. M-am regasit in dorinta de a pretui ce am deja.
Tot de la ea am invatat si sa incerc sa fiu fericita inainte sa pierd pe cineva foarte drag din viata mea. Am invatat sa admit ca sunt “asa si asa”. Asta ma tine cu picioarele pe pamant si imi da incredere in ceea ce sunt : acea persoana care si-a asumat in viata rolul de invatatcel perpetuu.

Imi veti spune probabil ca nu-i normal sa preiei gandurile si ideile cuiva asa doar pentru ca l-ai asezat pe piedestal. Nu e deloc vorba despre asta. Nu e pe piedestal tocmai pentru ca o percep atat de umana incat sunt perfect constienta de prezenta defectelor…dar oare sa iubesti pe cineva nu e despre  acceptarea defectelor? Si apoi, tocmai asta-i magia ! Nu preiau nimic ! Pur si simplu …ma regasesc prin ea ! Ea e confirmarea mea, confirmarea de care toti avem nevoie cand ne-am pornit la un drum !

Anul trecut pe vremea asta filma in America. La intoarcere, la primul spectacol cu “Oscar si Tanti Roz” de la Bulandra a facut cinste colegilor pentru ziua sa. Dumnezeu a facut atunci pentru mine o minune ! M-am aflat in acea imprejurare si am avut ocazia sa fac cunostinta cu ea. Ba chiar am schimbat cateva vorbe. E greu de explicat cat am fost de fericita ! Sa primesc un zambet direct, o vorba directa, o gluma ! Imi venea sa sar in sus de bucurie si sa pup pe toata lumea ! ( am si facut o declaratie de iubire celui datorita caruia eram acolo ! :) ) E vorba de atat de putin si totusi cat de mult ! Daca ati trecut vreodata prin asa ceva veti intelege ce spun…daca nu, v-o doresc din tot sufletul !

Intr-un moment de impas, i-am cerut un sfat…mi l-a dat cu atata discretie si sfiala…cel mai bun, cel mai potrivit…singurul valabil. L-am urmat si ii multumesc infinit…il voi urma mereu…
Nu, nu exista intre noi vreo legatura apropiata…dincolo de “prietenia” de FB. Ca sa fie clar ! Probabil ca ea nici nu stie exact cine sunt ( i-am zis o data, la o intalnire publica cand m-am dus s-o salut ca eu nu sunt “cineva” ca sa ma prezint si mi-a spus cu un zambet si-o imbratisare atat de calada “ tu esti tu “ ….) si nici nu conteaza asta…sunt doar una din sutele de mii de oameni care o iubesc si asta e pentru mine o bucurie imensa.

Dupa cum va spuneam, azi e ziua ei. Ce vreau sa-i urez este sa fie sanatoasa ! In rest este intre mine si Doamne-Doamne, in rugaciunile mele…si cred ca ea va stii !
De ce am scris toate astea? Pentru ca o iubesc si asta e singurul cadou pe care i-l pot face ! Si-mi doresc din suflet sa-i pot oferi, macar azi, o faramita de bucurie din milioanele de bucurii pe care ea stie sa le traiasca…dar mai ales imi doresc sa stie ca undeva, in lumea asta, exista un om, adica eu, care incearca sa traiasca frumos…care incearca sa fie fericit…si  datorita ei.

Daca n-o cunoasteti inca, cititi-i cartea, cititi-i interviurile, duceti-va s-o vedeti jucand ! ( la Bulandra in “Oscar si Tanti Roz” si “Scaunele”, la Foarte Mic in “Ma tot duc”, la Metropolis in “Vocea Umana” ). Daca n-o sa vi se schimbe viata, cu siguranta o sa se imbogateasca !

La multi ani Oana Pellea !

P.S. Mi-e teama doar sa n-o supere discursul asta al meu public ! Discretia si umilinta le-am redescoperit tot prin ea ! Sper sa ma ierte ca-i doar din mult drag !

duminică, 15 ianuarie 2012

FLOWER POWER

M-am declarat intotdeauna o adepta a miscarii hippie prin prisma sloganului “Flower Power” care indeamna la pace,  caci evident nu am trait-o la propriu. M-am gandit intotdeauna la asta oridecateori am asistat, direct sau indirect, la mostre de violenta, fie ea fizica sau verbala. Genul asta de manifestare ma anihileaza cand e indreptata impotriva mea pentru ca pur si simplu nu pot reactiona. Ma blochez. Impietresc. Si nu e vorba de vreo tara purtata din copilarie caci nu am avut parte in familie de nici un tip de violenta, ba dimpotriva. E ceva organic, completat cu siguranta de educatia pe care am primit-o, bazata pe comunicare civilizata si pasnica.
Constatand asta despre mine m-a speriat mereu latura mea putin impulsiva. Admit ca am trait in viata mea momente in care cineva m-a adus la asa un grad de furie incat am simtit nevoia sa lovesc. N-am facut-o, slava Domnului ! Dar m-am concentrat pe controlul furiei si pe dezvoltarea unui echilibru interior care sa nu mai permita ajungerea la o astfel de limita. Astazi, nu numai ca nu am mai ajuns atat de departe, dar rareori mi se mai intampla sa “urlu”. Cel mult, in anumite situatii mai ridic tonul. E drept ca de felul meu vorbesc destul de tare si daca ma aprind intr-o discutie poate parea ca tip, insa invatand ca nu  te faci inteles sau ascultat daca strigi mai tare ci daca stii sa folosesti tonul potrivit si nuantele vocii tale pentru a imbraca argumente solide si  logice si mai daca stii sa  actionezi asumat in  fapte care iti confirma pozitia, lucrurile sunt sub control, iar eu am castigat inca o lupta cu mine insami.

Aseara am asistat fara sa vreau la o scena de violenta domestica desfasurata in fata usii mele. Evident, data fiind natura mea, nu sunt deloc genul revolutionar in sensul ca imi lipseste curajul, curajul de a da piept cu violenta. Si probabil ca responsabilitatea fata de familia mea cantareste mai mult in momentul de fata decat responsabilitatea fata de mine.
( aici as putea sa intru in amanunte privind absenta mea de la manifestatiile de zilele astea din Bucuresti, dar nu cred ca e cazul sau momentul si in plus lupta asta intre nuantele de “trebuie” si “ar trebui” e o povara personala cu care nu am de ce sa va incarc).
Revenind, va spuneam ca nu sunt o persoana curajoasa, dar instinctul meu m-a impins pe usa spre a intervenii si a stopa violenta. Am simtit ca nu pot sa asist fara sa fac nimic si mai mult am facut-o cu stapanire de sine si fermitate, cu un calm aparent, dar cu un tremur interior de nedescris. Toate astea le-am constatat dupa, cand am stat sa evaluez momentul. Si am inteles inca o data ca nu pot suporta violenta si ca spontan voi actiona impotriva ei. Actiunea insa m-a epuizat si m-a intristat. Mi-a dat o stare de cadere in gol.

Postul asta e o rugaminte. Va rog, controlati-va “iesirile” ! Nu va lasati coplesiti de furie, nu incurajati violenta de orice natura e ea si mai mult, va rog , nu intoarceti capul cand ea trece pe langa voi, chiar daca nu va atinge direct !
Am sa va reamintesc invatatura lui Iisus care le spunea discipolilor sai : “ daca cineva te loveste pe un obraz, intoarce-l si pe celalalt” . N-am crezut niciodata ca aceste cuvinte vorbesc despre umilinta. Ci mai degraba despre oprirea generarii violentei. Despre intelepciune. Raspunsul la violenta cu violenta va degenera. Va creste violenta si te va distruge si pe tine care voiai doar sa te aperi.  Fii intelept si opreste violenta ! Sa intorci celalalt obraz inseamna intr-un fel sa-i oferi o floare celui care te loveste ! Exact! Flower Power !


duminică, 8 ianuarie 2012

2011.ANUL FLUTURELUI.


“Ce greu e sa fi in fata unei coli goale de hartie , sa ai sufletul plin de vorbe nespuse, mintea plina de sentimente retinute si gura muta mustind de ganduri … si totusi sa nu ai curajul sa incepi .
Orice atig se tranforma in altceva. Aparentele se spulbera in mii de particule. Se alege praful.
Nu pot sa scriu desi simt cum ma ineaca vorbele, gandurile, simturile.
Sa urlu as vrea si din urletul meu sa creasca un munte cu paduri nesfarsite, umbrose si verzi, vesnic verzi. Sa umble prin ele gandurile mele si soaptele mele, nesfarsit . Sa curga izvoare fierbinti si aburii mei de iubire sa tulbure cresterea copacilor, sa tulbure pasarile in odihna lenesa de pe ramuri.
Si zane femei sa urzeasca vorbe de dor pentru oameni goi pierduti pe stancile urletului meu.
Oamenii goi cu genunchii juliti si privirea pierduta umbla haotici prin padurile mele si aburul de iubire ii trezeste din cand in cand la viata. Cum sa fac sa-i invii ? Cum sa auda din nou minunea din soaptele mele?
Cine are nevoie de mine ? “
Asa incepeam anul care tocmai a trecut…in stare de omida…pierduta in mine…intr-un invelis de sticla semiopaca in care singurul lucru de care mai eram sigura  si care  slava Domnului este esential, era sentimentul de iubire care ma locuieste, ma contine…care sunt.
Si m-am cam sprijinit pe asta. Am omidit hranindu-ma cu arta, cu oameni, cu bucurie de viata. Am lasat iubirea lumii sa se contopeasca cu iubirea mea. Am lasat, in stadiul de pupa, sa se implineasca minunea. Am savurat, in mica mea lume interioara toate frumusetile adunate din jur. Toata bogatia lumii: firul de iarba, raza de soare, zambetul, bobocul de floare, un crampei de cer senin, o vorba buna spusa din suflet, o adiere de vant care-ti aduce miros de fan si de pamant, bucuria din ochii unui om care traieste, raset de copil, un artist in scena, un vers care te contine, o ploaie de vara, o melodie cu aroma de dor sau sunetul izvorului, energia electrizanta a unui om generos, o carte care te-a ales la momentul potrivit, simpla prezenta in jur a oamenilor dragi, o invitatie la film sau o cafea cu suflet vorbita pana tarziu in noapte, o soapta, o incurajare, o lacrima de bine, o dimineata curata cu miros de nu ma uita, un hohot de ras sanatos, o seara cu gust de inceput, oameni necunoscuti care par sa te cunoasca atat de bine si cate si mai cate…bucurii mici si mari…declaratii nestiute, dar simtite de iubire.
Si toate firele astea multicolore ale sufletului meu s-au tesut pe negandite, ca dintr-un vis, ca dintr-o poveste si intr-o zi, pe neasteptate, m-am nascut fluture.
Ah, ce minune de stare !
Sa te simti renascand frumos, delicat, in culori pastelate, cu tuse de albastru tare si verde crud…sa te simti deodata gratioasa si chiar dragalasa ! Sa te simti aproape de cer si de pamant, aproape de oameni si mai ales aproape de tine! Sa gasesti raspunsul la intrebarea cheie a omizeniei tale : Cine are nevoie de mine ? EU. Si daca mai e cineva…e bine…e foarte bine…EU am nevoie de voi.
 Ce bucurie sa-ti baleiezi aripile intr-un zbor ametitor, intr-un dans concret care te elibereaza, un dans in care aerul, aromele te imbata pana la extaz ! Ce implinire sa imparti din bucuria ta, sa daruiesti culoarea, lumina, muzica sufletului tau ! Sa fii pur si simplu! Sa traiesti ! 

Sa gasesti apoi floarea asortata inimii tale, floarea pe care te sprijini usor odihnindu-ti zborul, floarea care ti-e oglinda si casa si muza…floarea care-ti sopteste de drag si de dor…iata un fluture fericit !
Minunea formarii, transformarii, trezirii fluturelui din omida care esti, e cea mai bogata, cea mai intensa stare ...pentru mine, esenta vietii…sunt recunoscatoare. Si m-am lasat in voia acestei trairi.
Asa ca tot gandindu-ma cum sa scriu despre anul care a trecut mi-am dat seama ca e greu. E foarte greu sa pui in vorbe simtiri tari, puternice, esentiale. E prea putin sa bifezi fapte concrete, sa telegrafiezi trairi, nu stiu cum sa spun…pentru ca, pe scurt, anul ce-a trecut nu l-am confectionat ci pur si simplu…l-am trait.