Follow by Email

marți, 29 noiembrie 2011

INFINITUL sau MIHAIL SEBASTIAN CA PRETEXT



Pentru cei care trec mai des pe aici n-ar trebui sa fie o noutate faptul ca sunt indragostita de Mihail Sebastian. Mi-as dori nespus sa mai  vad un spectacol dupa una din piesele lui. De fapt cat mai multe spectacole dupa piesele sau romanele sale. Oferta insa nu prea e. Asa ca afland ca la Odeon se vor juca doua reprezentatii ale spectacolului document MISTERUL SEBASTIAN, m-am grabit sa iau bilet. Ajung la casa de bilete a teatrului cu 3 zile inaintea primului spectacol si cu 13 zile inainte de a doua reprezentatie. Surpriza ! Doamna de la bilete imi spune scurt : “Nu mai sunt bilete ! Nici macar la al doilea spectacol!” Insist ! “Poate mai gasiti vreunul, ratacit…:) “ In sfarsit, am noroc : “ Haideti ca am mai gasit unul, dar e in spate si pe extrema din dreapta scenei. Nu se vede prea bine. Il vreti? “ “Bineanteles ca-l vreau. Trebuie sa intru.” Premisele sunt bune : scenariul Stelian Tanase ( vazusem documentarul din seria Bucureti strict secret la difuzarea lui la TV), regia Felix Alexa ( pe a carei implicare in organizarea si realizarea acestui eveniment o salut si respect), cu participarea Rodicai Mandache, a lui Marius Manole ( spectacolul lor cu Marea Iubire a lui Sebastian l-am vazut de nu mai stiu cate ori ) si a Mesterului Radu Beligan catre care privesc fara exagerare cu piosenie si respect, dar si cu drag si recunostiinta pentru efortul pe care il face ca noi sa ne bucuram inca de prezenta pe scena a domniei sale. ( La fata locului am descoperit inca o participare, a actritei Raluca Aprodu, desi numele ei nu apare in nici o prezentare)
Aseara am fost la spectacol. Pentru cineva iubitor si cunoscator de Sebastian, spectacolul nu va va oferi noutati, dar dupa parerea mea merita vazut daca cautati mai mult decat informatie ( caci da, ma asteptam la asta mai ales, fiind un spectacol documentar ) si anume emotie.Pentru ca, pentru mine, de aceasta data, subiectul a fost doar un pretext. Ceea ce nu e rau ! :)
E emotionant sa ai pe scena, la cativa metri de tine o bucata de istorie. Mesterul Beligan a jucat in rolul profesorului Miroiu din spectacolul Steaua fara nume la premiera acesteia in 1944. Povestile dumnealui despre acea epoca sunt atat de vii si de bogate!
E emotionant sa vezi din nou cum se identifica pe scena Marius Manole cu Mihail Sebastian ( daca as crede in reancarnare as jura ca Manole a fost candva Mihail Sebastian )  si chimia dintre el si Rodica Mandache 
( interpretand pe Leni Caler).
Ai zice ca un cerc s-a inchis, pornind de la premiera din 1944 si terminandu-se cu spectacolul de aseara. Dar nu, el trece intr-un altul, formand semnul infinit. Caci Mesterul Beligan povesteste la inceputul spectacolului cum un rol l-a transformat peste noapte in “vedeta”, termenul neavand intelesul  pe care il promoveaza astazi televiziunile. “O “vedeta” in teatru se naste rar, cam o data la 10 ani si o astfel de “vedeta” este astazi Marius Manole.” spune  Mesterul. M-a emotionat aceasta girare a talentului lui Manole, acest transfer de la “proaspata vedeta “ de acum 70 de ani la “proaspata vedeta” de astazi. M-a emotionat energia contopita a acestor doi creatori, brat la brat la aplauze, Manole, timid, inca nestiind sa le primeasca cu totul, Mesterul bucurandu-se senin si total de iubirea publicului.

Daca nu ati prins una din cele doua reprezentatii nu va pierdeti speranta ! Se pare ca se vor mai programa cateva reprezentatii in decembrie si ianuarie ! Asa ca fiti cu ochii pe site-ul Odeonului !

DE PE LA GAUDEAMUS (III)


Dupa cateva ore de alergatura prin targul de carte m-a razbit foamea. Si setea. Ametesc invartindu-ma pe extrema circulara de la parter si gasesc in cele din urma cantina. Ma rog, deasupra scria Restaurant…, dar sa fim seriosi…Gasesc cu greu un loc la o masuta unde sa ma despovarez de haine si sacose si ma asez rabdatoare la o coada generoasa, la capatul careia ma asteptau apa si cafea. Nu trebuie sa va spun ca licoarea maronie era mai solicitata decat apa si mai greu de obtinut. Doua domnisoara sprintene si preocupate faceau oficiile. Una vindea apa, cealalta cafea. Astfel ca, daca optai pentru apa, puteai sa treci inaintea cafegiilor si domnisoarea cu apa iti satisfacea setea rapid.
In spatele meu doi tineri in jur de 30 de ani.
Ea : “ Eu vreau doar apa”
Eu : “Puteti sa va duceti in fata”
El : “ Da, du-te la apa !” si soptind “ poate iei si-o cafea” !
Ea se duce la domnisoara cu apa si-i spune : “ O apa va rog !” si aplecandu-se catre ea, preluand tonul lui soptit, “si o cafea!”
Domnisoara vadit incurcata ii spune ca lumea asteapta la cafea alaturi si ca pentru asta trebuie sa-si astepte randul la coada. Putin iritata, Ea se intoarce brusc si dand cu ochii de privirea mea cu sprancene ridicate imi explica : “ Voiam doar sa platesc si cafeaua !”  “Zau?” o intreb eu in gand, dar nu zic nimic. Gandul mi-e intrerupt de El : “Dar unde te crezi tu?” Ea : “ Intr-o tara civilizata!?”
Hooo ! Asta m-a pocnit peste urechi ! “ Intr-o tara civilizata in care tu incerci sa fi mai smechera decat fraierii care stau si asteapta “necivilizat” sa le vina randul la cafea ?” Am spus-o doar in gand. Probabil ar fi trebuit s-o spun tare, dar recunosc, uneori ma cuprinde si pe mine lehamitea . Mea culpa !
Aud tot timpul in jurul meu despre cum nu suntem civilizati, despre tarele si cusururile noastre ! Toata lumea vrea o schimbare, dar sa nu inceapa cu mine, nu ?  Sa ne faurim o tara civilizata, dar daca tot nu e, cum sa fiu eu civilizat ? Ce, eu sunt mai fraier ? Urasc genul asta de gandire, de comportament. Ma sufoca.
Cred cu tarie ca exemplu personal, traitul frumos in mica ta lume, in neansemnata ta vecinatate, al fiecaruia dintre noi, face regula generala. Nu poti schimba de pe o zi pe alta comunitatea, mentalitatea si obiceiurile urate ale acestei tari, dar in ciuda ironiilor, a suspiciunilor si a descurajarilor, poti face curat in jurul tau. Si eu, si tu, si tu, si tu….si asta se transforma in noi. Fiecare din noi conteaza.
Va rog nu lasati pe altul ! Fiti voi propriul vostru model de civilizatie !
Si pentru ca vorbim de civilizatie, in cantina de la Gaudeamus am mai auzit una : cica ziaristii asteptau cu infrigurare statisticile despre cate carti s-au furat in timpul targului. Ca cica e de bine !?!

luni, 28 noiembrie 2011

DE PE LA GAUDEAMUS ( II )


Despre cat de important sau nu e cititul am discutat de multe ori cu multa lume. Eu insami imi pun inca multe intrebari. Sunt clar amatoare de lectura si iubitoare de carti. Si asta nu se mai schimba. Sunt adepta ideii  ca cititul e cea mai buna metoda  dezvoltare a imaginatiei si vocabularului. Si mai cred din tot sufletul ca lectura te imbogateste. Cu idei, cu spirit, cu suflet. Promovez dragul de lectura facand cadou carti, recomandand cate o lectura vreunui tanar pe care il simt doritor de a debuta in citit, dar mai ales incurajand  apropierea de carte dupa ritmul si simtul fiecaruia.
M-am bucurat sa vad la Gaudeamus multi tineri. Adolescenti. Adica acea categorie acuzata continuu ca nu citeste. Am vazut grupuri venite cu dom’ professor la lansarea personala. Am vazut tineri inghesuindu-se sa cumpere ultima carte a lui Neagu Djuvara. Am vazut tineri cautand povesti glossy sau cu vampiri. Si mi-a incoltit atunci in cap o intrebare : are vreo importanta felul in care se apropie tinerii de carte ? Conteaza ce fel de literatura ii atrage in lumea asta minunata? E bine sa urmeze o cale anume sau esential e doar faptul ca incep sa citeasca ? O carte sau un curent la moda ii aduce in lumea cartilor… Conteaza care ?
Eu sincera sa fiu cred ca important e sa o faca. Sa inceapa de undeva. O data atrasi de miraj, acesta ii va purta mai departe, tot mai sus.
Eu am parcurs trepatat etapa povestilor, apoi moda cartilor cu cowboy si indieni si pe cea de capa si spada. Am trecut prin Jules Verne si prin Sven Hassel. Citeam toata clasa cate o carte si apoi comentam, ne jucam, ne asociam personajele cartilor. “Cei trei muschetari” a fost o carte de top. Eu eram Constance Bonacieux. J Consruiam, plecand de aici, propriile noastre povesti.
O alta serie care a facut furori a fost cea a lui Sven Hassel, care poate nu era cea mai potrivita pentru niste pusti de 13-14 ani, dar ce ne-am mai distrat datorita acestor carti. Si astazi  asociez personajele cu colegii mei care isi insusisera poreclele. Si apoi cartile astea ne-au adus unul din cele mai faine jocuri din scoala generala. Doi dintre colegii mei ( nume de cod Batranul si Porta J)) ) au facut o lista in care au asociat personajelor din carti, numele noastre, ale celorlalti colegi. Fara ca noi insa sa stim cine e cine.Apoi, zilnic, ne prezentau un raport, in termeni de razboi ( in ton cu cartile)  care  descriau evenimentele curente din clasa. Pe baza acestor rapoarte noi trebuia sa ghicim, sa descoperim identitatea fiecaruia dintre noi.
Cartea ca pretext. Pretext de intalnire, comunicare, de disputa. Pretext pentru a pune mintea la lucru.
Voi ce parere aveti ? Cum credeti ca e mai util sa se apropie tinerii de azi de lectura? Mai e lectura o preocupare cu "potential" ?


                             -va urma-

duminică, 27 noiembrie 2011

DE PE LA GAUDEAMUS ( I )


Intotdeauna cand se apropie targul de carte intru in trepidatii. Astept intalnirea cu cartile ca pe o intalnire cu o iubire veche si draga. In fond ele sunt prima mea iubire. Am emotii si nerabdare. Nici nu stiu cum sa va descriu starea. 
Mi-am format asa, un obicei, sa-mi fac aprovizionarea cu carti de la targuri. Vara la Bookfest si iarna la Gaudeamus. Fac un pic de economie inainte si pun ceva banuti de-o parte ca sa ma desfat si sa ma rasfat.
Relatia cu cartile e veche. Insinuata de bunica’miu, Leutu, de care v-am mai povestit. El mi-a transmis dragul de carti si de citit. Asa incat relatia asta care a crescut si s-a consolidat in timp nu e numai despre bucuria de a descoperi lumi si povesti…ea face in continuare legatura intre mine si Leutu si azi, cand el e mai sus. E taina noastra eterna.
Sunt un cumparator de carti fara reguli. Ma las dusa dupa miros, instinct, spre cartea potrivita. Si pentru ca totul e atat de intim, e o aventura solitara. Nu pot merge la targ decat singura. Sa descopar, sa explorez, sa ma bucur in ritmul meu. Pana acum un an o luam cu mine pe Mimilo. Nu putea sa tina pasul cu mine si eu stiam ca o voi plasa la o cafenea si voi trece din cand in cand sa-mi desert entuziasmul. Asta era de fapt combinatia ideala intre placerea de a degusta singura deliciile literare si dorinta de a impartasi din aceasta bucurie. Anul asta insa a devenit prea greu pentru ea sa ajunga pana  acolo. Asa ca in pauzele de tras sufletul i-am dat telefon. Si ea mi-a ascultat in timp util exploziile de “wow” si “uuu” si “ooo” . Da. E un anume ritual care ma incarca si ma ridica in fiecare sezon.
Un prieten m-a intrebat de ce ma duc la targuri sa-mi iau carti cand as putea s-o fac in librarii. Intr-adevar aglomeratia de la targuri e obositoare. Uneori de-a dreptul coplesitoare. Dar mie imi place. E una din putinele aglomeratii pe care o suport. De fapt nici n-o mai bag de seama. Ma bucura furnicarul de oameni veniti din drag de carte. Probabil si pentru ca nu-mi permit sa cumpar oricand o carte am facut din targuri un eveniment. In plus imi clatesc si ochii si sufletul. Si am cu ce, slava Domnului ! Ma uit mult si la cartile pentru copii ! Imi plac povestile si jocurile ! Si Dumnezeule ce oferta bogata are targul ! :) Apoi sunt multe lansari si oameni pe care nu am altfel cum sa-i ascult...si dezbateri...noutati...muzici...si cafea. :) Toate la un loc.
Astazi e ultima zi de Gaudeamus . De miercuri pana azi sarbatoarea cartii a satisfacut toate gusturile de cititori.
Mi-a fost greu sa-mi fac selectia de carti, mai ales ca trebuie sa ma incadrez intr-un buget. Dar sunt multumita cu cartile achizitionate si vi le insir mai jos ca poate le citim impreuna si schimbam apoi impresii …subiective. :)
Deci cartile mele sunt :
Scoala pentru prosti de Sasa Socolov ( multumesc Loredana Modoran de la ALL )
Multumesc pentru amintiri de Cecelia Ahren ( autoarea lui PS.TE IUBESC, preferata lui Mimilo)
Jurnalul Annei Frank
Copilarie ( scene de viata provinciala) de J.M.Coetzee ( laureat al premiului Nobel pentru literatura in 2003 )
Despre frumuseatea uitata a vietii de Andrei Plesu ( multumesc pentru recomandare Iulianei Neciu)
Harfa de iarba. Arborele noptii si alte povestiri de Truman Capote ( multumesc pentru recomandare Lilianei Jinca)
Provizorat de Gabriela Adamesteanu

Sa purcedem deci la cetit…
                                                     - va urma - 

marți, 22 noiembrie 2011

CAND AM INCEPUT SA MA IUBESC


     





      Faptul ca am inceput sa ma iubesc e poate cea mai mare victorie personala. Primind provocarea Cristinei Bazavan  sa scriu despre asta m-am gandit ca as vrea s-o pot face cat se poate de sincer. Sa scormonesc si sa scot din mine tot ce nu as fi avut curaj sa spun inainte sa incep sa fac ceva pentru mine. Pentru ca, desi poate fi un imbold pentru oricine isi doreste un numar de kilograme in minus, ma gandesc mai ales la cele care, asemeni mie, mai duc in spate un om.
Am avut intotdeuna probleme de greutate. Mari. Am avut variatii uriase. Am tinut tot felul de cure,  dupa ureche sau recomandate. M-am infometat sau am mancat haotic cand am uitat de mine.
Stiu foarte bine mentalitatea omului gras sau si mai bine, a femeii grase. Stiu perioada de “ ma simt bine in pielea mea si cine ma iubeste, ma iubeste si asa”. Am trecut prin faza de “ stiu ca trebuie sa tin regim, dar n-am vointa”. Sau de “ nu pot trai toata viata tinand regim”. Cunosc gandul de “ acum am slabit putin, hai ca nu m-oi ingrasa dintr-o bucatica” ( si inca o bucatica, si inca una…pana pierzi tot ce ai castigat). Stiu si “acum nu ma gandesc la slabit. Sunt nervoasa ( suparata/stresata/deprimata/melancolica, etc) si trebuie sa mananc ceva”. Am vazut si privirile pline de repros sau pe cele pline de mila. Am simtit tacerile atat de grele ale celor care ma iubesc. Si mi-am dus in spinare, alaturi de multele kilograme in plus, frustrarile,furiile, complexele, nesimtirea si nepasarea. M-am inchis de buna voie intr-un corp care nu mai avea nimic in comun cu mine, sufocandu-ma ( la propriu si la figurat) undeva, adanc, inlauntru.
Ajunsesem la 120 de kg si eram foarte suparata pe mine mai ales pentru ca reusisem in urma cu cativa ani sa mai slabesc si, din comoditate, din delasare, din prostie, nu am cerut ajutor atunci cand n-am mai putut singura sa gasesc drumul.
Vi se pare ca sunt prea dura ? Pai hai sa va spun cum ma simteam la gabaritul mentionat : faceam tahicardie ( incepusem chiar sa iau medicamente pentru asta), ma dureau ingrozitor calcaiele, spatele si genunchii, respiram ca o locomotiva cu aburi cand urcam 5 trepte sau mergeam 50 de metri pe jos, aveam migrene si niste stari de rau ingrozitoare inainte de menstra. Apoi am inceput sa ma neglijez cu totul pentru ca mi-era rusine sa merg la cosmetica, la epilat sau in magazine unde invariabil mi se spunea : masura dumneavoastra nu avem. Imi era rusine in final sa ies in lume sau daca am reusit s-o fac pana la urma nu mai aveam curaj sa deschid gura. Aveam sentimentul ca-i deranjez pe cei din jur, ca prezenta mea ii rusineaza si nu eram capabila sa-mi mai exprim gandurile sau ideile pentru ca nu voiam sa atrag atentia asupra mea. Sigur ca nu constientizam nimic din toate astea, dar m-am trezit intr-o buna zi ca traiesc alaturi de o persoana pe care o detest. Fizic, mental, psihic. Si atunci am inteles ca TREBUIE sa ma iert si sa incep sa ma iubesc din nou. Pentru ca altfel dispar. Dispar ca personalitate si chiar ca viata ( un infarct sau un atac cerebral erau oricand posibile).
Mai intai am inceput sa am grija de sufletul meu pentru ca sa ma pot ierta. Si am inceput sa ma gandesc la solutii. Am inceput sa vorbesc despre problema pe care o am. ( inainte nu suportam nici sa mai vorbesc despre asta, nici sa vad vreo emisiune sau vreo carte pe aceasta tema). Sa cer pareri, sfaturi si sa-mi repet zi de zi : TREBUIE sa slabesc. VREAU sa slabesc.
Stiam ca nu va fi usor si ca vor exista momente de slabiciune. Asa ca am hotarat sa merg la un nutritionist. Sa fiu indrumata si controlata. Dar dorinta de a reusi era a mea si era mare. Sunt perfect constienta ca nu tine decat de mine. Ca nu poate nimeni s-o faca in locul meu si ca nutritionistul imi arata doar calea de urmat. Eu insa sunt cea care o parcurge. Si asta insemna fara trisat. Ca scopul nu e s-o pacalesc pe nutritionista ci sa-mi fac mie bine.
Daca m-am hotarat greu? M-am tot gandit la asta o jumatate de an. Da, mi-a luat ceva ! Cand am ajuns la cabinet aveam niste emotii de parca urma sa apar in fata completului de judecata. Dar eram hotarata !
Cred foarte tare ca solutia cu regimul personalizat e cea mai buna. Al meu e cu mese multe si dese si complete. Mananc de toate : fructe, legume, carne, peste, lactate, branzeturi, paine. Dar cand trebuie, cum trebuie si cat trebuie. Si cel mai bine este ca asa pot manca o viata intreaga. Penru ca exista multe variante si multe combinatii.
 Primele saptamani au fost grele. In prima mi-era foame. In urmatoarele cateva a trebuit sa-mi impun disciplina. Pentru ca sa mananci cate ceva din doua in doua ore presupune sa cumperi mereu alimente proaspete, sa gatesti, sa pregatesti si sa-ti faci timp pentru mese. Ce mai, am simtit ca mi-am luat un al doilea job!
Dar eu nu aveam in cap decat ca sanatatea mea, fizica si mentala, e cea mai importanta ! Ca vreau sa ma simt bine cu mine ! Ca vreau sa nu ma mai ascund ! Ca nu mai vreau sa-mi fie rusine !
Asa ca am respectat cu sfintenie indicatiile si sfaturile primite ! Si azi, la 5 luni si jumatate de la inceperea regimului, am 25 de kg in minus.  Sunt la jumatatea drumului si ma simt minunat. Nu mai am nici una din simptomele de care va spuneam. In plus sunt plina de energie, sunt mai vesela, mai calma, mai echilibrata. Si nu exagerez cu nimic. Merg mult pe jos, urc si cobor in fiecare zi pana la etajul 5 ( mai am inca ceva kg de dat j pana sa pot face si alt fel de miscare sau ma rog, acel fel de miscare pe care mi-ar placea s-o fac), am idei si pareri pe care nu-mi mai e teama sa le exprim, socializez fara rusine. Si gasesc si timp sa le fac pe toate !
Sunt, in sfarsit, mandra de mine ! Dar cel mai mult ma bucur ca i-am inspirat si pe  altii in jurul meu. Mi-am mai convins doua colege care aveau nevoie sa slabeasca sa urmeze aceeasi metoda si sunt fericita sa le vad azi radiind. Privindu-le pe ele imi dau seama ca tot de mine a depins si sa obtin sustinerea celor din jur. Determinarea pe care au vazut-o la mine si mai apoi schimbarile vizibile ( fizice si de comportament) i-au facut pe toti cei ce ma inconjoara ( familie, prieteni, colegi) sa fie alaturi de mine si asta m-a ajutat enorm.
Asa ca sa nu va aud ca familia mananca in fata voastra sau colegii isi serbeaza nu stiu ce aniversare sau alte scuze de gen. In ceea ce-i priveste pe ironici si suspiciosi, nu va lasati pacalite : sunt doar invidiosi ! Eu va sustin ! Pe cuvant ! Dar nu uitati : puterea va apartine ! E doar vorba de iubire de sine ! Cea mai putin egoista forma !


duminică, 13 noiembrie 2011

CINEFIL DE OCAZIE sau DE CE IL IUBESC PE ALMODOVAR


E clar ca nu sunt o cinefila veritabila. Nu dau buzna la  tot ce iese pe piata si trec poate saptamani intregi fara sa vad un film. Am ratat multe filme de referinta si nu am nici macar o cultura cinematografica. Si totusi imi plac filmele. Ba mai mult, anumite perioade din viata mea sunt legate de cinematografie.
In copilarie, maica-mea lucra la Arhiva Nationala de filme si cea mai mare bucurie era cand prindeam cate o vizionare in timpul vizitelor mele in citadela filmului.  Cand nu prindeam, teseam povesti printre afise( mi-a ramas clar intiparit in minte afisul de la Zestrea domnitei Ralu, ba chiar si pozitionarea lui pe perete) prin cotloanele intortochiate ale cladirii din Kogalniceanu sau cascam gura la cate o vedeta aflata in trecere pe acolo sau imi exersam tacanitul la masina de scris din camera redactorilor .
Pana in 1990 mergeam regulat la cinematograful din cartier, unul din cele mai dragi locuri ale copilariei mele. In clasa a opta aveam program clar : duminica dimineata era film. Asa ca am vazut toate filmele ce au rulat in acel an la Excelsior. Am avut si filme care m-au chemat sa le revad ( pe unele chiar de 3 -4 ori). Dintre acestea imi amintesc cu exactitate : Hallo Dolly si Anna Pavlova. Cel din urma, cel putin, m-a impresionat atat de tare ca am si acum in fata ochilor scene din el si au trecut ceva ani de atunci ( Anna mica, in parc, toamna, fericita ca poate fi o frunza care danseaza in drumul ei spre vesnicia pamantului). Apoi au fost filme pe care nu le-am inteles la nivel constient, dar care m-au tulburat si mi-au produs o emotie care a devenit mostenirea mea adanca de trairi si iubire. Un astfel de film a fost Pas in doi a lui Dan Pita. Aveam vreo 10 ani cand l-am vazut si senzatia de dupa, de timp care sta pe loc, de amorteala a sufletului mi-o amintesc si azi.
Mai tarziu putin, matusa mea a lucrat la Cinemateca si iar am avut o perioada intensa de filme, evident de arhiva, din vremurile pe care nu le apucasem la cinematograf.
Mi-a placut intotdeauna sa vad filme romanesti. Am vazut multe si inainte de ’89 si am incercat sa fiu la curent si cu cele facute dupa ’90. Si mi-a reusit destul de bine. Nu le-am vazut pe toate, dar am vazut multe. In cazul asta simt un fel de conectare intima cu timpul in care traiesc, cu lumea in care traiesc. Am un sentiment de continuitatea a unei parti din mine care a crescut, la propriu si la figurat, cu filmul romanesc si are cumva datoria sa duca firul pana la capat.
Am filme preferate, pe care le pot revedea oridecate ori am ocazia sau oridecate ori simt sa le vad. ( Viata e minunata a lui Frank Capra si Podurile din Madison County a lui Clint Eastwood sunt doua din ele; ar mai fi Dogville – Lars von Trier si  La Vita e bella – Roberto Benigni)
Acum cu posibilitatile aste online as putea sa vad tot ce-mi doresc doar ca nu sunt inca asa prietena cu internetul si nu ma prea pricep la downladari. Asa ca vad cate un film doar daca sunt norocoasa si acesta se dezvaluie usor. In rest, incerc sa ajung la cinematograf cand am timp si imi doresc tare sa vad un anume film. Sunt inca multe pe care as vrea sa le vad, despre unele am auzit, pe altele nici nu le cunosc inca. :) Si adevarul e ca-mi place la cinematograf. Cred inca, ca pentru mine, acolo e locul cel mai bun de vazut un film. Ecranul urias, sala intunecata cu locsorul in care ma cuibaresc imi dau mie starea potrivita de a trece pentru 2- 3 ore in lumea de dincolo de ecran.
Selectia mea de filme, ca oricare alta selectie de arta, e subiectiva. M-am intrebat mereu : de ce un anume film? Ce-a atins el? Unde a ajuns? Ce-a declansat? Prin ce m-a cucerit? 




Si mi-am pus din nou toate aceste intrebari zilele trecute cand am vazut cea mai recenta premiera a lui Pedro Almodovar – La Piel Que Habito ( Pielea in care traiesc). Pentru ca pe Almodovar il iubesc. Almodovar e o lume  si in lumea asta eu ma simt tare bine. Si inevitabil m-am intrebat de ce oare. De ce aceasta lume si nu alta ? Ce ma cheama mereu in lumea asta controversata si usor diforma? Nu caut insa raspunsuri definitive caci vreau ca explorarea in lumea lui Almodovar sa continue inca mult de acum inainte. Am inteles insa ca imi place Almodovar pentru ca e sincer si surprinzator. Pentru ca are curajul de a aborda teme si subiecte delicate, unele frizand patologicul, cu o sinceritate atat de brutala incat iti taie respiratia. Pentru ca vorbeste despre slabiciunile umane, despre vulnerabilitatile noastre, despre nebuniile noastre, despre sensibilitatile noastre. Pentru ca vorbeste despre frustrari si dureri si frici si patimi, despre relatiile dintre noi si despre relatia cu noi insine. Pentru ca vorbeste despre radacini si adancuri si o face sincer, deschis, firesc. O face cu lacrima si cu zambet. Pentru c-o face la limita dintre posibil si imposibil, dintre fantezie si realitate. Imi place ca ma surprinde si imi pune intrebari. Imi plac personajele lui atat de umane, astfel ca nu exista personaj bun sau rau ci doar oameni. Imi plac femeile lui puternice si sentimentale. Imi place cautarea continua a identitatii. Imi place lumea lui pentru ca o inteleg, pentru ca empatizez cu ea. Pentru ca ma bulverseaza si ma emotioneaza. Pentru  ca are multa iubire peste toate astea. In fond, multa iubire. Chiar daca iubirea lui o ia uneori razna si ia forme bolnave. Si duce la gesturi extreme, disperate, fanteziste. Sau poate tocmai de asta.Pentru ca atinge laturi despre care nu vorbim. Pe care le ascundem adanc, atat de adanc ca uitam de ele.Uitam de noi. Pentru ca ma pune fata in fata cu mine, cu lumea mea, cu oamenii apropiati din jurul meu. Pentru ca ma face sa ma gandesc ca de la normal la patologic e doar un pas. Si asta ma sperie, dar ma si constientizeaza. Pentru ca ma face sa-mi caut echilibrul si sa-mi eliberez raul din mine. Pentru ca-mi exerseaza toleranta. Si pentru ca-mi da curaj sa fiu eu insami. Sa ma accept si sa ma expun asa cum ma simt.
Da ! Cred ca poti invata despre tine de peste tot : din carti, din filme, din teatru,de la cei din jur si din experientele traite. Totul ne contureaza si ne formeaza. Si contribuie la construirea drumului catre noi.
Voi ce relatie aveti cu filmele ?

marți, 8 noiembrie 2011

OBICEIURILE MELE SANATOASE

De curand a aparut in online o noua campanie, pe numele ei Obiceiuri Sanatoase. Campania e sponsorizata de Activia si sustinuta de sase bloggerite de top : denisuca, nebuloasa, raluxa, alina crancau ( tvdece), ruxa (printreranduri) si andreea ursu ( tomatacuscufita). Pe mine tare ma incanta campania asta pentru ca de ceva vreme incerc sa aduc in viata mea cat mai multe obiceiuri sanatoase.







N-am sa ma apuc sa va dau sfaturi pentru ca am convingerea ca fiecare are momentul lui de sclipire atunci cand vine vorba de a incepe sa faca ceva pentru sanatatea lui : fizica, mentala si sufleteasca. Mi-as dori insa sa va opriti o clipa si sa va ganditi la obiceiurile voastre. Si la cat bine sau rau va fac ele. Ganditi-va la obiceiurile voastre sanatoase si constientizati-le. In felul asta efectul lor va fi mai puternic. Va creste respectul de sine si increderea in propriile forte.
Eu una cam uitasem de mine. As putea folosi cuvinte mai dure, dar din respect pentru voi am sa spun doar ca devenisem teribil de comoda. Si consecinta a fost ca ma ingrasasem foarte mult. Enorm. Incepusera sa ma doara genunchii, sa gafai si dupa efortul de a manca( sic!), sa nu mai pot merge pe jos nici o statie. Nu mai spun ce efect a avut asta asupra psihicului. Devenisem nervoasa, nu mai socializam, nu mai aveam curaj sa comunic si eram aproape depresiva.
Nu ma opresc asupra felului in care s-a produs la mine declick-ul, dar ajutata de prieteni am ajuns la nutritionist. La indrumarea acestuia am inceput o dieta personalizata prin care, mancand tot ce trebuie, fara sa ma infometez si fara sa simt vreo frustrare am slabit 24 de kg. Si imi pastrez obiceiul sanatos de a manca cat trebuie, cand trebuie si cum trebuie ca sa ma simt bine.
Asta a adus dupa sine alte obiceiuri sanatoase : mananc mai multe fructe si legume, merg pe jos cat pot de mult si de aproape un an nu mai folosesc liftul decat in situatii de forta majora. Beau cel putin 2 litri de lichid pe zi, iar acum fac impachetari si electrostimulare.
V-am zis ca nu dau sfaturi, dar va sugerez sa aveti grija de corpul vostru ! Pana la urma el ne poarta prin viata. Si chiar se poate ! Si va mai sugerez sa va ocupati si de beauty ! :) Face bine si la fizic si la psihic ! Cat de putini banuti aveti, meritati ca macar din cand in cand sa treceti pe la coafor sau cosmetica ! Si sa va rasfatati ! In plus va sugerez sa va faceti o data pe an analizele medicale ! O puteti face gratuit prin asigurari ! De fapt aveti dreptul si datoria fata de voi s-o faceti ! Si ori de cate ori observati o schimbare in starea voastra de sanatate mergeti la medic ! Nu lasati ca timpul sa acutizeze starea de disconfort !
Un alt obicei sanatos, pe care vi-l sugerez si voua este cititul. Eu nu las o zi sa treaca fara sa citesc macar cateva pagini ! Oricat de obosita sunt ! Ce mai fac eu pentru sufletul si mintea mea ? Merg la teatru !  Iti imbogateste sufletul si functioneaza si ca terapie ! In loc de psiholog ! :) Ma duc la concerte, la spectacole de dans, la lansari de carte sau la conferinte pe teme care ma intereseaza, invat lucruri noi ! In felul asta si socializez si schimb idei cu diferiti oameni, ceea ce ma inbogateste si ma inalta.
Muncesc ! Poate o sa radeti , dar asta e un obicei sanatos ! Muncesc cu implicare si responsabilitate ! Si asta imi aduce satisfactii ! Si imi aduce in jur oameni cu care imi place sa muncesc !
Toate aceste lucruri mi-au dat mai multa incredere in mine si am inceput sa scriu aici. Adica sa fac unul din lucrurile la care visez de mult si care imi place foarte tare. E foarte important si asta o stie toata lumea, sa faci lucruri care-ti plac. Dar cati dintre noi isi fac timp pentru ele ? Sau curaj sa le inceapa ? Cred ca e un obicei sanatos sa-ti gasesti timp pentru pasiunile tale. Eu traiesc momente fabuloase de cand fac asta. Am mai multa energie, sunt mai calma, mai mereu cu zambetul pe buze, mai echilibrata si mai fericita. Am cunoscut oameni extraordinari si asta m-a transformat in curcubeu ! Zilele mele sunt senine si cand afara ploua cu galeata !  Indrazniti ! :)
Si tot pentru sufletul si psihicul meu mai practic un obicei sanatos : daruiesc. Si asta se manifesta sub nenumarate forme : imi exprim deschis sentimentele, fac mici daruri oamenilor dragi si nu numai, ma implic in cazuri si campanii sociale ( la scara foarte mica deocamdata, dar o sa cresc). Mi-am influentat colegii prin propriul exemplu si acum ei ma urmeaza in dieta mea sanatoasa. Daruiesc zambete, vorbe frumoase si idei. Daruiesc direct si indirect prin felul in care am ales sa traiesc.
Nu sunt perfecta si nici nu-mi ascund slabiciunile sau defectele. Am pofte si mi le satisfac. Dar am invatat ce inseamna masura. Ma mai infurii pe cineva, dar am invatat sa fiu toleranta. Prefer sa spuna lumea ca sunt proasta, dar eu sa fiu buna. Sunt si rea cateodata, cu mine si cu ceilalti, dar ma iert. Sunt insa mandra de mine ca incerc si constientizez si imi permit sa gresesc. Ca sa invat din greselile mele si sa imi fie mai bine . Nu asta vrem toti?
Voi ce obiceiuri sanatoase aveti ?










GUEST POST - Festivalul National de Teatru si regretul naturii umane

Va spuneam ca n-am reusit sa vad in FNT decat 4 spectacole. Astfel ca mare mi-a fost bucuria zilele trecute cand dragul de Dragos ( nume predestinat are baiatul asta ) imi trimite spre lecturare impresiile lui de la Festival. Si cum el a fost foarte activ zilele trecute si a vazut si multe spectacole are ce povesti. Si ce invata, dupa cum spune. Stiind ca e un tip generos si isi doreste la fel de mult ca si mine sa atraga cat mai multi oameni catre teatru m-am gandit sa va impartasesc si voua urmele lasate asupra lui Dragos dupa o cura intensiva de teatru ( in speranta ca va va indrepta spre teatru pe cei ce n-ati prea fost, spre aceste spectacole pe cei ce nu le-ati vazut si sperand de asemenea ca nu vi se va parea prea mult o a doua postare consecutiva despre FNT ).

S-a mai sfarsit un miracol. Un miracol ciudat, staruitor, un miracol care se incapataneaza sa dureze 9 zile, o cifra numai potrivita pentru un ascensor spre perfectiune. Pentru ca, asa cum spunea Andrei Serban in conferinta sa despre teatru si roluri, aceasta masinarie minunata numita teatru m-a ridicat iar si iar intr-o lume mai buna si apoi m-a coborat incet, fara brutalitate, intr-o lume ce devenise mai frumoasa. Este ca si cum as fi fost atins de geniul regizorilor, actorilor, muzicienilor, al scenografilor, coregrafilor si celorlalti oameni minunati din teatru. Si, datorita acestui geniu, nu mai pot simti raul din jur, totul se transforma intr-o stare de bine. Pot intelege si reactiona, insa raul nu ma mai atinge, sunt parca mai liber. Aceasta este unul din meritele piesei "Strigate si Soapte".In piesa "Mountainbikerii" am inteles cat de important este timpul pentru niste fiinte muritoare si cat de mare nevoie de iubire avem cu totii, cat de putin intelegem, cat de mult putem gresi fata de cei care conteaza cel mai mult pentru noi. Era ca si cum priveam in exterior si in interior in acelasi timp, descoperind greseli pe care le fac si eu. Poate la o cu totul alta scara, insa sunt aceleasi greseli in esenta. Cum nu imi inteleg prioritatile si cat de mult pierd din acest motiv.In "Leonce şi Lena" am aflat cum oamenii pot dirija atat de eficient negativismul, invatandu-i si pe altii sa gandeasca negativ, dar si cat de mare este puterea idealismului. Am si acum adanc intiparita in minte privirea lui Leonce, idealismul lui minunat, ca o lumina magica, contrastul frumusetii acestor tineri intr-o lume degradata."Unchiul Vanea" mi-a vorbit despre potentialul omului si despre cum noroiul poate fi cel mai curat si minunat lucru din lume, despre cum oamenii, actorii pot face orice daca isi pun mintea. Privesc si acum in inima mea urmele plansului oamenilor care mor inainte de a isi ispravi ultima suflare. Si imi promit ca voi pastra aceste urme ca pe o icoana care sa imi aminteasca mereu sa nu mai fac acele greseli.Am renascut in "Mai intai te nasti" si am aflat ca, desi procentul de disparitie in randul oamenilor este din ce in ce mai mare, suntem datori sa alegem pentru a nu deveni meduze. Am mai intrezarit in aceasta piesa si cat de departe poate fi dusa arta si cat de persistente pot fi ideile atunci cand sunt imbracate in haina frumoasa a artei si a sensibilitatii. Am vazut ca arta poate fi construita si din firele care ne unesc sau ne despart si ca este important sa stim ce iubim. Am inteles ca atunci cand sensibilitatea explodeaza atat de intens langa tine nu se poate sa nu ramai cu cateva fragmente adanc infipte in inima pe care poate ca nici moartea nu ti le mai poate lua. M-am gandit dupa aceea cat de mult ne mana sexualitatea in alegeri, cat ne ia din energia zilnica. Pentru mine aceasta piesa a fost despre oameni, nu despre vecinatati, asta mi-a spus mie."Tv for Dummies" mi-a aratat ca nu intotdeauna alegerile pe care le facem sunt cele mai bune, ba chiar ca ne poate fi rusine de alegerile noastre. Si despre cat de mult rau ne poate face alegerea unor canale tv. Am mai vazut si cum o piesa poate fi interactiva, printr-un procedeu foarte simplu si eficient. Mi-a mai vorbit despre copilarie si ce nu trebuie sa devina ea.Am facut cunostinta cu poezia raului in Caligula, unde am plans pentru copilaria pierduta. Copilaria pierduta ce transforma oamenii in monstrii perfecti. Am mai adaugat un contur la imaginea potecii de aur a omenirii, la nevoile societatii noastre, la ce inseamna bine si rau, din prisma supravietuirii sociale. Am privit cu mila la micul Caligula din mine, cel reprimat, legat cu mii se sfori si, cu lacrimi in ochi, i-am mai adaugat cateva lanturi trainice.In spectacolul "Felii", geniala Ofelia Popii m-a convins ca in lumea aceasta in care totul este permis oamenii ajung sa evadeze, tocmai din cauza acestei permisivitati care nu mai lasa loc savurarii lucrurilor interzise. Refugiere, fuga, atentie si neatentie, greseli, disperare, imagine, frica, iubire, toate au luat nastere prin cele 7 personaje intruchipate atat de bine de Ofelia Popii.Spectaolul "D'ale carnavalului" m-a impresionat prin maretie si prin calitatea umorului care parea sa se reverse prin orice mijloc. Am uitat total de faptul ca nu mancasem de 7 ore, iar inghesuiala de la intrare m-a impins intr-o lume a ironiei si umorului fin, atat de fin incat gadila teribil.In "Negutatorul din Venetia" am privit in sufletul meu si m-am intrebat de ce oamenii trebuie sa poarte etichete. De ce mor incetul cu incetul sub greutatea acestora. Regizorul acestei piese spusese la Divanele Fnt ca a ales teatrul pentru a ramane copil. Si ca ar fi putut fi inginer. Sa ii dea dumnezeu copilarie cat mai lunga si sa ne mai faca sa privim lumea cu ochi de copii, poate de asta avem nevoie cel mai mult. Am privit mastile privindu-ma inapoi si mi-am promis sa nu mai cataloghez, sa privesc lumea ca pe o iluzie optica in care esti constient ca ceea ce privesti nu este asa cum iti este reprezentat de tiparele interne. Iar muzica din acest spectacol m-a facut sa ma simt precum Bassanio pe intuneric, in cautarea iubirii implinite. In a doua parte am privit nu spre o scena ci spre lumea deschisa, am inteles ca este vorba despre noi, am trait cu sufletul la gura momentele acelea interminabile cand personajele alergau spre noi si parca nu mai ajungeau, cand nu se mai auzeau decat bataile inimii si pasii grabiti. Am simtit momentele tensionate ca si cum nu as fi cunoscut sfasitul, atat de mare a fost magia piesei. Am privit poate pentru prima oara avarismul si rautatea nu cu indignare ci cu mila, l-am vazut pe evreul Shylock chinuit pana la disparitie, un om din care nu mai ramasese nimic in afara ranilor, rani ce vorbeau si actionau in locul lui. Aici vad o aseamananare cu Caligula, unde personajul se naste din moarte si se reintoarce la moarte atat de poetic, dupa o viata plina de rani si chinuri teribile ... M-a mai impresionat in aceasta piesa si felul extraordinar in care a fost folosita inovatia in folosirea spatiilor si a efectelor atat de simple si totusi atat de eficiente.Din piesa "Despre dragoste la om" am invatat cu zambetul pe buze ca nu suntem vinovati pentru sentimentele noastre si ca nu suntem mereu rationali, fiind atat de amuzanti in irationalitatile noastre. Mi s-a mai reamintit si cate se cuibaresc in sufletul nostru si raman acolo, unele mai mult, altele mai putin, influentandu-ne alegerile, alegeri pe care le credem atat de rationale. Ne place atat de mult sa ne credem fiinte rationale..."Galaxia Švejk" m-a facut sa inteleg cate mijloace de a ne exprima avem la indemana si cat de putine folosim. Cred ca am mai primit aici si o lectie minunata despre descatusarea potentialului oamenilor. Si nu pot spune ca nu am plecat imbogatit de acest ocean de imaginatie si creativitate care a patruns putin si in fiinta mea, sperand sa ramana mereu.Pasiunea din Yerma mi s-a parut minunata, nu am putut sa nu fiu miscat de explozia de dans si pasiune ce se petrecea pe scena.Am incheiat acest vis frumos cu aflarea faptului ca desi avem raiul nu prea avem ingeri, dar ii putem crea. Piesa "Platonov" m-a facut sa intrezaresc o lume ciudata dar minunata prin impletitura extraordinara de regie, muzica si actorie. Si ascensorul s-a incapatanat sa stationeze in lumea minunata si dupa incheierea spectacolului. Imi revin in minte momentele in care lumea se oprea si nu se mai auzeau decat bataile inimilor celor doua personaje sub forma unor cuvinte rostite, momentele in care oamenii isi vorbeau si umbrele lor deveneau din ce in ce mai putin conturate, pana in punctul in care dispareau, vorbindu-mi despre cum ne indepartam cateodata de esenta noastra pe masura ce imbatranim. Zidul pe care Platonov si-l apropie si in care loveste apoi cu disperare m-a dus cu gandul la zidul cantat de Pink floyd, desi muzica ce acompania scena era perfect aleasa. Muzica aceea minunata de la sfarsit se incapataneaza sa imi staruie in minte, acompaniata de multe din scenele cele mai frumoase. Acest efect l-am mai intalnit anul trecut in Trei Surori regizat de Tompa Gabor. La Divanele FNT am invatat putin din ceea ce inseamna muzica, regia si puterea de a zbura. Despre potentialul atat de putin atins al omului am aflat de la Alexander Hausvater. Iar despre educatia muzicala si nu numai am aflat de la domnul Iosif Hertea, care, cu eleganta unui adevarat om poate transforma putinul in atat de mult. Domnul Hertea mi-a reamintit fara sa vrea de Maestrul Muzicii din "Jocul cu margele de sticla" si despre cat de mult simtim nevoia sa lasam ceva in urma, sa daruim. Tot la Divanele FNT am aflat de la domnul Alexandru Darie despre puterea unui text bine ales de a te face sa te reintorci la teatru pentru a intelege alte si alte lucruri. Si am gasit un raspuns la intrebarea "de ce sa vezi o piesa de doua ori?" pe care am auzit-o de atatea si atatea ori.Regret doar ca memoria mea pare sa fi luat orient expresul spre alte meleaguri, precum minunat se povestea in Mansarda la paris. Persistenta memoriei nu ma lasa sa imi amintesc perfect fiecare detaliu, sunt sclavul naturii umane, oricat as dori cateodata sa nu fie asa.Multumesc FNT! O sa imi fie dor de voi.
         Dragos Iulian Matei

duminică, 6 noiembrie 2011

FNT-ul VAZUT DE MINE


Nu puteam sa las sa treaca FNT-ul fara sa va povestesc cum am trecut si eu pe acolo. Am vazut 4 spectacole. E evident putin fata de cat mi-as fi dorit, dar cum stiam ca nici timpul, nici bugetul nu mi-ar fi permis mai mult am facut o selectie in care am inclus ce-mi doream sa vad cel mai tare. Bine, mai era loc de 2, 3 spectacole, dar …asta e ! Ma bucur enorm ca le-am prins pe acestea. In plus recunosc ca am ales de data asta in locul unui maraton de teatru, degustarea pe-ndelete a mai putin, dar foarte bun.
Cu siguranta ca fiecare spectacol in parte ar merita un post separat insa nu mi-am propus niciodata sa fac cronica de teatru. Vreau doar sa va impartasesc dragostea mea pentru lumea asta, bucuria de a trai cateva ore la cote inalte si nu in ultimul rand vreau sa va fac pofta sa mergeti sa le vedeti.



N-am sa va povestesc despre organizarea haotica a festivalului, despre tristetea ca nu am simtit nicicum in oras ca e sarbatoarea teatrului sau despre multimile de spectatori asteptand sa intre peste numarul de locuri la spectacole ( aspectul asta m-a bucurat in sensul cresterii iubitorilor de teatru, in speranta ca cei de acolo chiar venisera din drag de teatru si nu din obligatia de student).
Am sa va spun insa ca atunci cand vine vorba de acces la spectacole sunt in general norocoasa. Probabil ca atunci cand iubesti sincer si din tot sufletul teatrul, vine si el spre tine cumva…:)
Si am sa va ofer cate o sclipire din fiecare spectacol. O faramita dintr-un buchet plin de miresme si trairi. O scanteie care sa declanseze dorinta.




Primul spectacol vazut a fost “Insemnarile unui necunoscut” dupa romanul lui Dostoievski, pus in scena la Teatrul Bulandra de Ducu Darie. Mi-am dorit sa-l vad pentru a intregi tabloul proiectului rusesc de la Bulandra.( vazusem in stagiunea trecuta celelalte doua spectacole – Ingropati-ma pe dupa plinta si Ivanov si ramasesem datoare fata de mine insami cu acesta).Un spectacol de privit cu rabdare pentru a-i descifra misterul. Un spectacol ca o simfonie ce se tese sub ochii nostri din gesturi, atmosfera, creionari de personaje si tesaturi de relatii. O distributie puternica si de revazut cu drag.( va las sa descoperiti singuri surprizele). Ma opresc doar asupra Antoanetei Cojocaru. Pentru ca ma impresioneaza mult mijloacele prin care un actor isi construieste personajul. Si pentru ca ea m-a facut inca o data sa inteleg ca uneori nici nu e nevoie de multe vorbe pentru a da contur precis personajului tau. Pentru a spune exact cine esti si cum esti. Antoaneta e atat de expresiva si isi foloseste la maxim privirea, zambetul, mimica, gesturile astfel ca e imposibil sa n-o remarci. Delicata, sensibila, stapana pe sine si puternica in acelasi timp.  Mi-a mai placut mult felul in care e pusa in evidenta “viata” casei in care se petrece actiunea. Mi-ar fi placut poate o subliniere mai adanca a mesajului, mai multa forta in definirea lui, dar important e ca am plecat de la spectacol cu o stare de bucurie si cu mult zambet pe chip.


A fost apoi Unchiul Vanea de la Teatrul Maghiar din Cluj in regia lui Andrei Serban. Ei, vedeti voi, mi-e tare greu sa vorbesc despre un asa spectacol fara sa-mi fie teama sa nu para usurel ce va spun despre el. Dar adevarul e ca numai vazand, puteti trai si intelege cu adevarat minunatia. Eu ma rezum la a va spune ca pentru un spectator de rand ca mine e in primul rand o experienta extraordinara sa ma plimb prin culisele teatrului dupa personajele lui Cehov. Sa privesc sala de pe scena, sa fiu in maruntaiele teatrului intr-o atmosfera de demult si de acum, sa primesc atata emotie de la o trupa EXTRAORDINARA de actori. Atat de multa emotie incat in ultimul act nu mi-a mai trebuit nici o traducere. Nu mai aveam nevoie de nici un cuvant. De cand am citit prima oara Unchiul Vanea mi-a placut Astrov. E, cred, de altfel, personajul cehovian preferat. Dupa ce am vazut insa spectacolul de la Cluj m-am indragostit de-a binelea ( e drept ca si Zsolt Bogdan e barbat bine – iertat imi fie profanismul). Am sa ma opresc si aici asupra unui personaj – dadaca Marina, interpretata genial, dupa parea mea, de Csilla Albert . Intotdeauna mi s-a parut senzational momentul in care personajul pe care il vad pe scena e cu totul altfel decat asa cum l-a creat imaginatia mea si totusi e atat de veridic. Csilla Albert e o doica uscata si fragila fizic, dar emana atata forta si  caldura  incat o indragesti instantaneu. Mutrita ei nedumerita, putin acrita dar care ascunde un umor debordant si o minte brici m-au facut sa-mi doresc s-o iau acasa sa-mi pregateasca si mie un ceai in serile reci si goale. Nu pot sa trec mai departe fara sa pomenesc decorul si costumele Carmencitei Brojboiu ( intre timp am avut marea onoare sa o si cunosc pe aceasta Doamna atat de delicata si de blanda in fata careia ma inclin) care imbogatesc enorm spectacolul, creionand de la prima vedere personajele, astfel ca doar vazandu-le stii exact cine care e. Si, da, trebuie sa spun ca totusi pe Sonia cea stiuta sau imaginata de mine n-am regasit-o cu totul in spectacol.
M-am intins cam mult si probabil deja v-am plictisit si mai am doua spectacole asa ca merg pe repede inainte…




Felii de Lia Bugnar de la Teatrul “Radu Stanca” din Sibiu. Un spectacol pe care astept de mult sa-l vad fiind fan declarat al Liei. Bucuria a fost descoperirea Ofeliei Popii. Un tur de forta uluitor. O trecere prin 7 personaje, care te bulverseaza. O echipa de 5 stele : Ofelia Popii, Lia Bugnar, Dragos Buhagiar, Vlaicu Golcea, Florin Fieroiu. Care iti ofera o ora si jumatate de magie. Vezi, auzi si nu crezi. Am sa ma opresc asupra unei scene care mie una mi-a strans stomacul si mi-a accelerat pulsul. Pentru ca pentru o fractiune de secunda mi s-a facut frica. O “felie” in care, in mijlocul scenei e o usa mobila. Canatul usii si usa in sine. Gol in fata, gol in spate. Si in fata mea intra pe usa un personaj ( mama), apoi usa se roteste si pe partea cealalta apare alt personaj ( fiica). Atunci mi s-a zbarlit parul. Mintea mea  a inregistrat imposibilul devenit posibil. Metamorfoza. Ofelia e vrajitoare. Clar !



Ultimul spectacol vazut a fost “Mai intai te nasti” de Line Knutzon de la Teatrul Andrei Muresanu din Sf. Gheorghe, in regia lui Radu Afrim. Chestia e ca eu cand ma duc la teatru ma duc fara nici un fel de asteptare. Ma golesc de orice imagine, de orice senzatie trecuta. Sunt ca o coala alba de hartie pe care astept sa se mai scrie o noua poveste. Vai si spectacolul acesta a fost …poezie ! Un text superb transformat intr-un spectacol atat de sensibil si de bogat ! Bogat in imagini, in trairi, in idei. Personaje aparent marginale, dar atat de prezente in fiecare din noi ! Fricile noastre, iubirile noastre, visele noastre ! Simboluri, intoarcerea catre noi si catre inceputurile noastre pentru ca, da, mai intai te nasti si asta e MINUNAT !
De aici un citat aproximativ din monologul lui Pipi, sora ramasa copil, dar devenita cocheta : “eu sunt nascuta toamna.  Ca si sora mea. Mama avea ramuri de mar pe cap si cand s-au copt merele am aparut noi…am devenit o fata draguta care plange usor. Cel mai mare defect al meu e, dupa cum spune sora mea Lili, ca vad viata in negru. Si chiar asa e. Trebuie s-o faca cineva si pe asta. Si cel mai tare plang cand cad frunzele si sunt parasiti oamenii. Nu inteleg de ce cad frunzele si de ce sunt parasiti oamenii. Trebuie sa traiesc asta pe pielea mea. Trebuie sa gasesc pe cineva care sa ma paraseasca. “
Am plecat de la spectacolul asta cu o stare de liniste si de tandrete inimaginabile. Imi venea sa-mbratisez pe oricine doar ca sa dau si sa primesc tandrete.Si imi venea sa-i imbratisez pe actorii acestia frumosi de la Sf. Gheorghe pentru ca avand un joc atat de natural m-au facut sa-i confund cu personajele lor.
Cam asta a fost ! A, ba am mai facut ceva ! N-am ratat ocazia de a-i multumi personal domnului Andrei Serban pentru “atingerea” sufletului meu.
Voi ce spectacole ati vazut in Festivalul National de Teatru?