Follow by Email

vineri, 2 ianuarie 2015

CU ZAMBET, INAINTE !

Is toata un zambet si-asa-mi doresc sa raman tot anul. 
Sigur ca anul trecut imi propuneam sa tratez totul cu umor si sa nu ma mai iau atat de mult in serios. Nu mi-a iesit. Sau mi-a. Cine mai stie? Au fost atatea stari, atatea intamplari, atatea rasturnari si incercari. In final zambesc totusi. Deci, mi-a iesit?
Port in mine tot anul ce-a trecut. L-am lasat l-a dospit ca pe toti cei dinaintea lui. Fara concluzii. Cu-n mare dor pe care refuz sa-l iau drept gol. Si-l umplu cu amintiri si cu mine. Si cu cei de-am ramas. Si cu inca un dor. Din amintirea calda a unei voci care nu-mi mai raspunde la “Ce mai faci?”. Dar imi zambeste mucalit cand inchid ochii.  Cu lectii din care inca mai invat. Cu greseli pe care mi le asum si cu mine gresind pe care incerc sa ma iert si sa ma accept gresind. Cu iubire pe care o credeam pierduta si pe care am descoperit-o intr-un alt fel asezata. Si-o contin si ma contine. Cu bucurii vechi si noi, cu intalniri vechi si noi, cu inima mai bogata de-aici.  Cu frici si cu rataciri si cu trairi explozive.
De fapt m-asezasem sa scriu despre banalitatile inceputului de an. 1 ianuarie e o zi care-mi place tare. Parca-mi pregatesc asternutul. Tot felul de activitati aparent neinsemnate care mi-au facut ziua. Doar pentru ca s-au asezat frumos, dupa sufletul meu.
M-am trezit la 10 si am dat cu nasul de soare. Si eu iubesc lumina ca-mi ridica inima . Si m-am apucat sa strang prin casa urmele dezmatului dintre ani. Si mi-a placut teribil ca m-am simtit vie si nu mi-am dormit inceputul. Si-n jurul meu dormeau doi din cei mai pretiosi oameni. Si asta mi-a dat asa, sentimentul de fericire. Si toti ailalti de dormeau pe la casele lor, dar mi-s mie dragi erau la locul lor in suflet. Si m-am simtit si mai fericita. Trairi simple. Gesturi mici. Bucurie mare.
Apoi mi-au sunat la usa “Sorcovele, vesele”. Trei minuni cu obrajori aprinsi de ger si cu luminite in priviri. Pfoai, ce rasfat !
Si –am trait apoi ca-n fiecare an, concertul de la Viena ! Si-am visat din nou la ziua cand voi fi acolo sa simt emotia in direct si sa le fac cu ochiul complice lui Leutu si lui Beculet. Caci cu ei am impartasit intotdeauna la maxim emotia acestui moment din an.

Si in sfarsit, deja traditionala plimbare de nebuna prin Cismigiu. Intr-un ger naprasnic de data asta. Asezonata cu zapada si peisaj cu patinatori si bineinteles cu vin fiert.
Si wow, mi-am pus sangele in miscare. Si zambetul asta de va ziceam la inceput pe fata. Si de fapt n-am facut eu nimic. Mi-a fost ziua binecuvantata !
Ceea ce va doresc si voua pentru fiecare zi ! Deschideti inimile , oameni buni! Si lasati sa creasca zambetul ! Si nu ignorati detaliile sau ce poate parea banalul ! Si acolo sta ascunsa fericirea !

Hai, LA MULTI ANI, 2015 !

duminică, 2 februarie 2014

JURNAL DE SPECTATOR : LEONCE SI LENA LA BRAILA




Prima mea intalnire cu Braila culturala…zi geroasa si alba de 1 februarie…coala alba de zapada marginita de siluetele de dantela neagra ale copacilor hibernanzi imi sterge de pe retina, in 3 ore si jumatate  imaginea blocurilor si a neoanelor colorate din Bucuresti…pare trecerea prin tunelul luminos catre o alta lume care s-a dovedit a fi de data aceasta Teatrul Maria Filotti din Braila.
Directorul Lucian Sabados ne intampina ca o gazda desavarsita ce este. Ne dezmorteste mai intai cu cafea fierbinte pentru a ne incalzi apoi cu povesti despre teatru, despre Braila veche si despre noua premiera “Leonce si Lena” de Georg Buchner in regia lui Vlad Cristache. Si cu cat drag ne vorbeste despre cum s-a ridicat spectacolul, despre oamenii care au colaborat la aducerea in fata noastra a noului nascut…Vlad Cristache ( regie), Vladimir Turturica ( scenografie), Adi Bulboaca ( foto), Ionut Visan, Corina Bors, Constantin Cojocaru ( actori din distributie). Pe mine ma prinde repede entuziasmul directorului si abia astept sa vad premiera. Pana atunci mai ramane insa putin timp pentru turul teatrului adresat mai ales celor asemeni mie aflati acolo  prima oara. Pe cuvant ca macar si pentru atat merita sa faceti o vizita pana la Braila…Cladirea asta in care traieste teatrul Maria Filotti e un vis…o poveste cu printi si printese, cu conduri fermecati, cu trasuri si mistere ascunse si stiute doar de colonade si de stucaturile ce imbraca peretii…

Apoi intram in sala…Leonce si Lena…un spectoacol atat de potrivit zilei de azi…lumea in care e incadrata povestea e lumea in care traim noi…alienata, grotesca, ajunsa la absurd…o lume in care elementul central e “telefonul” , o lume in care violenta devine un fel de obisnuinta, o lume in care atitudinea este de “privitor ca la teatru”…
Si in miezul acestei pierderi generale de identitate, de vis, de speranta…o lume mica, un univers personal drept colac de salvare…o cristalida din care inca poate iesi un fluture…lumea personala in care predomina jocul si iubirea…sau mai degraba inocenta, bucuria, mirarea…singurele din care se mai poate naste iubirea…iubirea ca”esuare”, ca unic suport de supravietuire intr-o lume iesita de pe orbita…
Replica mea preferata…”Leonce, esti nebun?”intreaba Rozeta … “Slava Domnului ! “ raspunde Leonce.

Foto: Adi Bulboaca

Nu-mi place mie sa devoalez ce se intampla intr-un spectacol pentru ca surpriza si trairea fiecaruia sa fie “virgina” asa cum a fost si a mea…o sa va spun doar ca Vlad Cristache reuseste inca o data sa-si conduca cu maiestrie actorii catre subtilitati ale sensibilitatii si ale bucuriei de joc si sa puna cu ingeniozitate, fata in fata cele doua alternative de viata…pe cea rigida, inregimentata in prostie si obedienta si pe cea a libertatii interioare, a pastrarii eu-lui in joc si bucurie ( frumoasa alternativa balonului galben la telefonul sacaitor care incearca sa ne controleze viata).

Foto: Adi Bulboaca
Foto: Adi Bulboaca
 Puteti sa mai vedeti la momentul asta  inca doua spectacole regizate de Vlad Cristache, in Bucuresti : Uratul de Marius von Mayenburg la Teatrul de Comedie si Volpone dupa Ben Jonson la Teatrul Mic

Si trebuie sa va mai spun, asa, nemeritat de scurt ca actorii sunt minunati. Ei, da…nu am alt termen…nu-s critic de teatru ci spectator…dar cand zic minunati chiar vorbesc serios. A fost o desfatare sa-i revad pe Ionut Visan ( Leonce) si pe Constantin Cojocaru ( Valerio) intr-un cuplu scenic care m-a facut sa cred pentru o clipa ca au fost nascuti ca sa joace impreuna.  Scenele lor au savoare, sensibilitate si tandrete…umorul si sinceritatea te prind si te fac admirator pe viata al celor doi. 

Foto : Adi Bulboaca

 I-am descoperit cu placere pe Corina Bors ( Lena), Ramona Ginga ( Guvernanta) si pe Valentin Terente ( Regele) incadrati perfect in poveste si redand rotund si clar, fiecare, caracterul si simbolul personajului pe care-l imbraca ( inocenta, pofta de viata, alienare).

Foto: Adi Bulboaca
Una peste alta, un spectacol viu, sensibil si jucaus asezonat cu muzica live (interpretata la pian de Cornel Cristei)  care-ti lasa la final sentimentul usurator ca  zambetul si iubirea, pe care fiecare le avem la indemana sunt alegerile  cele mai potrivite pentru a trece cu bine prin viata.

Eu la primavara ma intorc la Braila. Ce-ar fi sa mergem impreuna?

duminică, 7 iulie 2013

DIN MICILE BUCURII ALE VIETII...VIS PROVENSAL



Strada pustie, doar cu oameni ghiciti prin umbre, la adapost de ploaie…doar cu apa cazand din cer si din amonte…perdea calduta si uda de racoare…Totul pe ritm alert, sustinut, amestec de bucurie de natura si grija de siguranta…mereu cele doua in balanta…Vad tramvaiul venind spre statie si  alerg sa fiu pe refugiu inainte ca el sa opreasca….In acest timp simt puternic, naucitor miros de levantica…nu e prima oara cand parfumul asta vine la mine de nicaieri…”Iar am halucinatii olfactive” imi zic si mai trag o data adanc in plamani ploaia cu miros de lavanda. Ma sui in tramvai si un cos mare cu levantica innobila interiorul metalic.Cei cativa calatori pareau prinsi de asemenea intr-o vraja, tintuiti intr-un tramvai fara timp si spatiu, cu zambete si inimi deschise spre eternitate…Raman cu ochii si gura marite de uimire privind cosul cu flori de lavanda in timp ce mirosul ma purta deja pe campii Provensale…”Miroase frumos, nu-i asa?” imi zice barbatul care tinea cosul la picior, zambindu-mi si intinzandu-mi buchetul ca si cum il pastrase special pentru mine. ”Da…l-am simtit de departe, baigui eu”
Acum, in toata casa miroase a lavanda.

sâmbătă, 23 februarie 2013

LA MULTI ANI, ALINA NEDELEA !




Prima oara cand am auzit despre ea a fost pe pagina de FB a Liei Bugnar care povestea ceva despre o carte. Soseaua Catelu nr.42. Am stiut instantaneu ca trebuie s-o citesc. Trebuie s-o cunosc pe Alina Nedelea asta, oricine naiba o fi ea. Si nu pentru ca zice Lia ca merita ( desi simt ca pot merge pe mana Liei in materie de recomandari de carte) ci pentru ca imi place cum suna titlul. Simt ca e ceva cunoscut, desi n-am trecut macar vreodata pe acolo. Dar are sonoritatea unor timpuri de care mi-e dor, timpuri purtate in mine pentru vecie…are sonoritatea vietii mele in Bucuresti, Romania, anii “80- 2000.
Contrar felului meu de a fi, n-am curaj sa ma duc la lansare. Cumpar cartea de la Gaudeamus si ma napustesc asupra ei intr-un week-end. O dau gata si as lua-o de la capat.
Ma intriga chipul de pe coperta cu ochi uriasi gata sa te sfredeleasca pana in suflet. Ma bulverseaza tavalugul asta de fata care pare sa calce totul in picioare, chiar si pe ea insasi in incercarea de-a merge mereu inainte catre fericire. Sensibilitatea si fragilitatea care te indeamna sa vrei s-o ocrotesti cumva pana in clipa in care iti dai seama ca risti sa te muste de mana la prima mangaiere, de salbatica ce ea. Si daca merita totusi sa te doara nitel ca sa simti ca ti se topeste sufletul cand te priveste in ochi din suflet si-ti pune o floare rara in par, culeasa special pentru tine de pe acoperisul lumii?
Cate intrebari mi-a adus cartea asta a Alinei ….In principal pentru ca suntem de-o seama. Nascute la o luna distanta. La o lungime de Bucuresti distanta. La o lume distanta. O data cu povestea ei mi-am retrait anii. In acelasi decor…viata mea s-a desfasurat in paralel cu a ei. Si daca ei i-a fost mereu foame, mi-a fost si mie la fel. Ei, pentru ca niciodata nu era suficienta mancare, mie pentru ca n-aveam niciodata voie sa mananc destul. Ea, fata bunicilor ei pe care ii credea parinti. Eu, fata bunicilor mei pe care ii stiam bunici.  Ea, simtindu-se tradata, parasita si luand-o mereu de la capat cu dintii inclastati si pumnii strinsi, cu zambetul cat casa in ochii cu lacrima sub geana. Eu, simtindu-ma iubita, ocrotita pana cand pe nesimtite am devenit cea care ocroteste  si ia haturile in maini. Ea indraznind. Eu incercand doar sa-mi pastrez echilibrul. Eu crezand ca totul a fost prea devreme. Ea traind pur si simplu devremea vietii ei.
Am iubit-o din prima. Si mi-a fost frica de ea. Am iubit-o pentru curajul  de a trai  si de a se arata lumii asa cum e. Am iubit-o pentru ca e asa cum e. Si mi-a fost frica de ea pentru ca e imprevizibila. Pentru ca te pofteste rapid sa-i mananci curu’ daca asa are ea chef. Pentru ca are gura mare si eu nu-s prea tare in gura. Si probabil nici in cur.
M-am gandit terminand cartea ca n-as fi putut fi prietena cu ea pentru ca probabil mi-ar fi dat-o peste bot la fiecare sensibilosenie de-a mea. Si m-ar fi durut al dracului. Doar ca n-am putut s-o parasesc. Si am pastrat-o in suflet.
N-am indraznit sa-i spun nimic despre toate astea si in valul de simpatie creat de aparitia cartii m-am tupilat intr-un colt umbros de unde o admiram si ma bucuram de succesul ei. Si de normalitatea unui fapt in care lumea reuseste sa vada dincolo de aparente si sa ia oamenii asa cum sunt, ba mai mult sa se bucure de ei.
Doar ca, asa cum se intampla de obicei, cand nu merge Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed daca asta e datul. Si cand Alina Nedelea m-a bagat pe mine in seama cerandu-mi prietenia pe FB ( Dumnezeu stie de ce a facut-o !) mi-am spus inca o data ca nimic nu e intamplator pe lumea asta si i-am marturisit ce nu indraznisem pana atunci. Si mi-am dat seama ca am suficient umor incat oridecateori imi zice : “Socaci, ma pis pe sensibilitatile tale!” sa-i raspund : “ si eu, Nedelea…si eu te sarut pe suflet” . Doar ca asta se intampla rar, caci Nedelea asta stie sa spuna “te iubesc” si sa te faca sa te simti cel mai misto om din lume. Totul e, in ambele cazuri, sa n-o iei prea in serios. Si o data cu asta am inteles ca mi-e deja prietena.
Azi e ziua ei si e prima oara in viata noastra cand ii spun “La multi ani!” Si asta ma face sa ma simt bine. Pentru ca am mai intalnit in viata asta inca un om caruia sa-mi fie drag sa-i urez asta. Pentru ca ma face sa rad si sa plang de-o potriva. Pentru ca-mi aminteste ca viata e dura, dar merita traita cu zambetul pe buze. Pentru ca e solara si neimblanzita si buna si nebuna si sloboda la gura. Pentru ca abia astept sa-i gatesc ceva. Si s-o vad jucand. Si pentru ca m-a acceptat printre “amicele” ei.
N-am mai scris de mult si ma mancau degetele de pofta. Si pentru ca n-am stiut ce alt cadou sa-ti fac, am scris asta. Si pentru asta te iubesc !

sâmbătă, 29 septembrie 2012

TIMPUL CARE NE-A SCHIMBAT VIATA

"3 zile pana la Craciun"  este o docu-drama de Radu Gabrea pe un scenariu de Grigore Cartianu. Un film de vazut obligatoriu. Un film care mie mi-a limpezit multe ganduri si multe stari. Un film care m-a ajutat sa inteleg si cate ceva din ceea ce am devenit ca om matur. Un film pe care l-am privit din perspectiva adolescentei de 15 ani care a trait cu entuziasm "evenimentele din '89" si care avea pentru Ceausesti o antipatie mai degraba construita. Un film pe care l-am privit din perspectiva celor 37 de ani ai mei in care am acumulat frustrari care nasc ura si furie cand pe ecran apare Ion Iliescu. Un film despre, asa cum spunea la sfarsit Grigore Cartianu, " trecerea de la o minciuna la alta" . Un film care m-a tinut in priza, care m-a facut sa ma simt vie. Inca vie. Un film pe care mi-a fost greu sa-l privesc. Pentru ca a ramas in mine o rana pe care filmul asta a zgandarit-o. Dar mi-a fost bine caci , chiar cu pretul unei dureri acute greu de suportat, mi-am promis candva ca sunt lucruri in viata pe care nu am voie sa le uit niciodata.
Singura strangere de inima inainte de vizionare o aveam in legatura cu urmarirea cuplului Ceausescu. Exista undeva in mine o greata organica la reproducerea acestor personaje. Si mi-era teama. Mi-era teama sa nu vad caricaturi, extreme, exagerare...in fond pasajele dramatizate sunt bazate pe marturiile celor care au fost in preajma lor in cele 3 zile. Si fiecare punct de vedere are in el destul subiectivism. Dar Radu Gabrea si-a condus actorii minunat , iar Victoria Cociasu si Constantin Cojocaru sunt senzationali in rolurile Ceausestilor (pe tot parcursul filmului nu m-au lasat nici o clipa sa ma gandesc la cum isi interpreteaza rolurile, l-a cum redau un gest sau un ton bine cunoscute ci m-au dus cu personajele facandu-ma sa urmaresc cum reactioneaza acestea in situatiile in care au fost pusi. Imi tot spuneam :"uite, el tot incearca asta...oare ea acum la ce se gandeste?". Am vazut un firesc care se potrivea perfect cu ambientul, cu situatia, cu momentul. M-am emotionat uman in fata unor situatii prin care au trecut personajele, dar nu am simtit nici o clipa mila. Dar nici ura sau incrancenare).
As putea sa vorbesc mult mai mult despre cele 90 de minute petrecute in compania acestui film, dar ar fi si mai interesant s-o facem impreuna. Premiera va fi undeva in luna decembrie asa ca mergeti sa-l vedeti ! Si daca simtiti nevoia, pe urma, mai vorbim.

luni, 6 august 2012

LANTUL SLABICIUNILOR


Imi plac povestile cu happy-end. Si-mi place cand oamenii se opresc o clipa pentru cei de langa ei. Doar asa, pentru ca pot s-o faca. Si aleg s-o faca desi ar putea sa treaca mai departe. Povestea pe care am auzit-o mi-a placut tare asa ca v-o impartasesc si voua. E despre o dorinta implinita pentru ca mai multi oameni au facut alegerea potrivita.
Andra e o tanara din Arad care isi dorea sa mearga la concert la PLACEBO. Doar ca nu si-a permis un bilet in acest moment. Si era a treia oara cand rata concertul. Andra e prietena cu Dana care are tot felul de relatii asa ca Andra o intreaba daca nu stie pe cineva care s-o poata ajuta cu un bilet, o invitatie, ceva. Dana are o prietena in Bucuresti, pe Andreea. Sotul Andreei e un blogger cunoscut si  mai primeste invitatii la evenimente. Asa ca Dana o suna pe Andreea si-o intreaba daca nu are cumva vreo invitatie. Din pacate nu are. Dar Andreea posteaza problema pe FB cu cateva zile inainte de concert, catre prietenii virtuali. In pauza de tigara, Ileana, una din prietenele Andreei, vede postarea si-si aminteste ca la intalnirea avuta de curand ( dupa muuulti ani) cu cativa  colegi din scoala generala, fostul ei coleg de banca a pomenit ca firma de care se ocupa organizeaza concertul PLACEBO. Asa ca-l suna pe Bobo si-l intreaba daca poate da o mana de ajutor. Bobo zice "se face" si chiar acum Andra si prietenul ei sunt la concert la PLACEBO. Pai, nu-i frumos?


P.S.Reale sunt doar numele Andrei caci e povestea ei si a lui Bobo care a fost, ca de obicei... un domn. Pentru Doamne am pastrat doar initialele, caci nu cred ca are cu adevarat importanta cine sunt ci cum au reactionat .  Am facut totusi aceasta precizare ca sa nu creada fetele ca am uitat cum le cheama. :)

luni, 23 iulie 2012

MEMENTO




Saptamana trecuta am suferit o mica interventie chirurgicala. Foarte mica, foarte banala, dar absolut necesara si tratata ca la carte, cu anestezie, perfuzie, sala de operatie si o noapte de spitalizare. Am avut emotii cumplite. Mi-au trecut prin cap tot felul de ganduri. Chiar daca constienta de simplitatea medicala a problemei, mi-a fost teama. Mi-a fost teama de neprevazut, mi-a fost teama ca un lucru banal poate fi fatal ( da, stiu, drobul de sare), mi-a fost teama ca Dumnezeu ar putea sa-mi asculte vreun gand rau, ratacit intr-un moment de negasire a sensului meu.
Trebuie sa va spun ca sunt un om norocos. N-am avut in viata mea drame adanci, momente de nedepasit, n-am prea fost bolnava si n-am suferit pana acum nici o interventie chirurgicala de nici un fel. Singurele evenimente “majore” au fost o internare de 2 saptamani pentru o raceala la plamani acum vreo 12 ani si 2 saptamani de atela ghipsata pentru o intindere de ligament acum vreo 10 ani. Dar mi-e teama de durerea fizica si nu-mi cunosc limitele in acest sens.
Cu mine in salon era o doamna operata inaintea mea, cu un mic nodul la san. Cat un bob de mazare. Aflasem inainte sa intru in sala ca era cancer. In conditiile in care ea venise cu ideea unei punctii banale care nu parea a ridica probleme. Si totusi…
Mi-a fost rusine pentru teama mea. Inca imi este. Mi-e rusine ca nu-mi pot stapani teama in fata unui “rahat” in conditiile in care oamenii au probleme de sanatate reale si lupta cu ele cu demnitate si speranta. Mi-e rusine ca am facut atata caz de evenimentul asta , dar mi-am rascumparat vina a doua zi cand am avut revelatia vietii mele minunate, doar pentru ca ea este asa cum este. M-am simtit renascuta, limpede, plina de bucurie de viata si de ganduri si sentimente luminoase. Exclusiv luminoase.
Si am scris toate astea doar ca sa nu mai uit.