Follow by Email

sâmbătă, 29 septembrie 2012

TIMPUL CARE NE-A SCHIMBAT VIATA

"3 zile pana la Craciun"  este o docu-drama de Radu Gabrea pe un scenariu de Grigore Cartianu. Un film de vazut obligatoriu. Un film care mie mi-a limpezit multe ganduri si multe stari. Un film care m-a ajutat sa inteleg si cate ceva din ceea ce am devenit ca om matur. Un film pe care l-am privit din perspectiva adolescentei de 15 ani care a trait cu entuziasm "evenimentele din '89" si care avea pentru Ceausesti o antipatie mai degraba construita. Un film pe care l-am privit din perspectiva celor 37 de ani ai mei in care am acumulat frustrari care nasc ura si furie cand pe ecran apare Ion Iliescu. Un film despre, asa cum spunea la sfarsit Grigore Cartianu, " trecerea de la o minciuna la alta" . Un film care m-a tinut in priza, care m-a facut sa ma simt vie. Inca vie. Un film pe care mi-a fost greu sa-l privesc. Pentru ca a ramas in mine o rana pe care filmul asta a zgandarit-o. Dar mi-a fost bine caci , chiar cu pretul unei dureri acute greu de suportat, mi-am promis candva ca sunt lucruri in viata pe care nu am voie sa le uit niciodata.
Singura strangere de inima inainte de vizionare o aveam in legatura cu urmarirea cuplului Ceausescu. Exista undeva in mine o greata organica la reproducerea acestor personaje. Si mi-era teama. Mi-era teama sa nu vad caricaturi, extreme, exagerare...in fond pasajele dramatizate sunt bazate pe marturiile celor care au fost in preajma lor in cele 3 zile. Si fiecare punct de vedere are in el destul subiectivism. Dar Radu Gabrea si-a condus actorii minunat , iar Victoria Cociasu si Constantin Cojocaru sunt senzationali in rolurile Ceausestilor (pe tot parcursul filmului nu m-au lasat nici o clipa sa ma gandesc la cum isi interpreteaza rolurile, l-a cum redau un gest sau un ton bine cunoscute ci m-au dus cu personajele facandu-ma sa urmaresc cum reactioneaza acestea in situatiile in care au fost pusi. Imi tot spuneam :"uite, el tot incearca asta...oare ea acum la ce se gandeste?". Am vazut un firesc care se potrivea perfect cu ambientul, cu situatia, cu momentul. M-am emotionat uman in fata unor situatii prin care au trecut personajele, dar nu am simtit nici o clipa mila. Dar nici ura sau incrancenare).
As putea sa vorbesc mult mai mult despre cele 90 de minute petrecute in compania acestui film, dar ar fi si mai interesant s-o facem impreuna. Premiera va fi undeva in luna decembrie asa ca mergeti sa-l vedeti ! Si daca simtiti nevoia, pe urma, mai vorbim.

luni, 6 august 2012

LANTUL SLABICIUNILOR


Imi plac povestile cu happy-end. Si-mi place cand oamenii se opresc o clipa pentru cei de langa ei. Doar asa, pentru ca pot s-o faca. Si aleg s-o faca desi ar putea sa treaca mai departe. Povestea pe care am auzit-o mi-a placut tare asa ca v-o impartasesc si voua. E despre o dorinta implinita pentru ca mai multi oameni au facut alegerea potrivita.
Andra e o tanara din Arad care isi dorea sa mearga la concert la PLACEBO. Doar ca nu si-a permis un bilet in acest moment. Si era a treia oara cand rata concertul. Andra e prietena cu Dana care are tot felul de relatii asa ca Andra o intreaba daca nu stie pe cineva care s-o poata ajuta cu un bilet, o invitatie, ceva. Dana are o prietena in Bucuresti, pe Andreea. Sotul Andreei e un blogger cunoscut si  mai primeste invitatii la evenimente. Asa ca Dana o suna pe Andreea si-o intreaba daca nu are cumva vreo invitatie. Din pacate nu are. Dar Andreea posteaza problema pe FB cu cateva zile inainte de concert, catre prietenii virtuali. In pauza de tigara, Ileana, una din prietenele Andreei, vede postarea si-si aminteste ca la intalnirea avuta de curand ( dupa muuulti ani) cu cativa  colegi din scoala generala, fostul ei coleg de banca a pomenit ca firma de care se ocupa organizeaza concertul PLACEBO. Asa ca-l suna pe Bobo si-l intreaba daca poate da o mana de ajutor. Bobo zice "se face" si chiar acum Andra si prietenul ei sunt la concert la PLACEBO. Pai, nu-i frumos?


P.S.Reale sunt doar numele Andrei caci e povestea ei si a lui Bobo care a fost, ca de obicei... un domn. Pentru Doamne am pastrat doar initialele, caci nu cred ca are cu adevarat importanta cine sunt ci cum au reactionat .  Am facut totusi aceasta precizare ca sa nu creada fetele ca am uitat cum le cheama. :)

luni, 23 iulie 2012

MEMENTO




Saptamana trecuta am suferit o mica interventie chirurgicala. Foarte mica, foarte banala, dar absolut necesara si tratata ca la carte, cu anestezie, perfuzie, sala de operatie si o noapte de spitalizare. Am avut emotii cumplite. Mi-au trecut prin cap tot felul de ganduri. Chiar daca constienta de simplitatea medicala a problemei, mi-a fost teama. Mi-a fost teama de neprevazut, mi-a fost teama ca un lucru banal poate fi fatal ( da, stiu, drobul de sare), mi-a fost teama ca Dumnezeu ar putea sa-mi asculte vreun gand rau, ratacit intr-un moment de negasire a sensului meu.
Trebuie sa va spun ca sunt un om norocos. N-am avut in viata mea drame adanci, momente de nedepasit, n-am prea fost bolnava si n-am suferit pana acum nici o interventie chirurgicala de nici un fel. Singurele evenimente “majore” au fost o internare de 2 saptamani pentru o raceala la plamani acum vreo 12 ani si 2 saptamani de atela ghipsata pentru o intindere de ligament acum vreo 10 ani. Dar mi-e teama de durerea fizica si nu-mi cunosc limitele in acest sens.
Cu mine in salon era o doamna operata inaintea mea, cu un mic nodul la san. Cat un bob de mazare. Aflasem inainte sa intru in sala ca era cancer. In conditiile in care ea venise cu ideea unei punctii banale care nu parea a ridica probleme. Si totusi…
Mi-a fost rusine pentru teama mea. Inca imi este. Mi-e rusine ca nu-mi pot stapani teama in fata unui “rahat” in conditiile in care oamenii au probleme de sanatate reale si lupta cu ele cu demnitate si speranta. Mi-e rusine ca am facut atata caz de evenimentul asta , dar mi-am rascumparat vina a doua zi cand am avut revelatia vietii mele minunate, doar pentru ca ea este asa cum este. M-am simtit renascuta, limpede, plina de bucurie de viata si de ganduri si sentimente luminoase. Exclusiv luminoase.
Si am scris toate astea doar ca sa nu mai uit. 

marți, 26 iunie 2012

ARLECHINO NU MOARE. SAU...?!?



Ma bucur asa tare ca sunt in stare sa ma duc la un spectacol fara nici o asteptare…Las inima deschisa si fac pasul in sala…In primele 60 de secunde imi dau lacrimile. Am in fata mea Artistul atins de aripa mortii. Artistul ( numit de aceasta data Arlechino) isi dezvaluie in fata mea slabiciunea umana. Corpul nu mai urmeaza sufletul. Tremura, se incovoaie, are pasul nesigur si durerea pe chip. Si asta ma ravaseste. Arlechino moare si el ?
El stie deja asta, dar nu se da dus asa usor…Mai are de facut cate ceva. Fiecare ora, fiecare clipa in care ea, moartea se indeparteaza putin e nepretuita ! E de trait ! Cu pofta, cu bucurie…FARA FRICA !
Si asta pentru ca Ea vine oricum…si atunci de ce sa nu o intampini multumit ?
Multumit ca ai trait asa cum ai vrut, ca ai gustat din viata cu polonicul, ca nu ai asteptat nici un maine. Ca ai trait aici , acum cu bucurie si daruire.
Si pe el neputinta trupului il ia pe nepregatite. Pentru ca el stie ca “adevarata batranete este atunci cand nu mai razi, adevarata batranete este atunci cand nu-ti mai pasa, adevarata batranete este atunci cand esti singur, adevarata batranete este atunci cand nu mai iubesti...” . Si totusi…

Si apare Pierrot. Si mi-e drag asa slab si naiv si traindu-si limitele in zbatera continua intre ce simte si ce “ se cade” sa faca “oamenii civilizati”.
 Si sunt Pierrot. Si vreau sa fiu Arlechino.
Si sper pana in ultima clipa sa nu moara Arlechino. Si e grea povara. Caci eu sunt Pierrot. Si il omor si eu din cand in cand in mine.  Inca nu e insa tarziu. Inca se mai intampla ca unul dintre noi sa inteleaga. Si sa duca cu el mai departe spiritul lui Arlechino.

Puteti accepta asta? Puteti accepta realitatea? Puteti accepta ca Arlechino imbatraneste? Puteti accepta ca bucuria voastra are un pret? Nu, nu va ganditi prea mult la asta!  Iubiti-l  doar, pe Arlechino.
Iubiti-l pe Arlechino caci altceva nu puteti face. Si sperati doar ca veti ajunge vreodata un Pierrot.
  
Ca sa intelegeti mai bine despre ce vorbesc mergeti sa vedeti “Arlechino moare?”, un atelier condus de Antoaneta Cojocaru, la Teatrul Bulandra ( sala Liviu Ciulei-Laborator).
 Sa va spun despre bogatia de mijloace folosite de cei patru actori, Adrian Ciobanu, Antoaneta Cojocaru, Ela Ionescu si Mihai Marinescu? Sau despre cat de bine le folosesc? Nu sunt in masura sa  vorbesc despre asta desi eu am fost impresionata. Dar pot sa va spun despre pasiunea cu care o fac, despre emotia si energia fantastica care circula prin scena, despre generozitatea cu care se daruiesc. Si pot sa va mai spun despre vocea senzationala a sopranei Raluca Oprea.
In rest, v-am spus, nu va asteptati la nimic. Fiti coli albe de hartie si lasati-i pe ei sa va scrie pagina asta.

Pierrot are spre sfarsit un monolog in care se declara la un moment dat nefericit. Dupa care se adreseaza publicului : care din voi mai e nefericit? Si mainile incep sa se ridice in public. In unele cazuri timid, in altele cu forta, cu rabufnire, cu preaplin. Momentul e atat de plin de energie si de emotie incat cei trei actori din scena au lacrimi in ochi. Si in intunericul salii boabele de roua din ochii nostri au lumina de viata. Si clipa aia de sinceritate intre noi, intre sala si scena, clipa aia de schimb de suflete… e catharsis.

marți, 19 iunie 2012

IMPREUNA



Greutatea asta care incetineste respiratia. Grija, neputinta, teama atarna atat de greu pe sufletul Sanzianei incat se simte incovoiata. Simte nevoia sa faca lucruri simple. Sa-si dozeze efortul pentru cand va aparea in fata ei. Acolo trebuie sa stralucrasca. Sa fie toata un zambet si-o forta. Stie ca asta e singurul mod in care o poate incuraja. Dar acum nu se poate aduna. Nu se poate gandi la ce are de facut.
Si-a dat intalnire cu Pavel in piata. Se inteleg doar din ochi. Luam asta…si asta. Nu-si vorbesc. Ea nu poate spune nimic. Si el stie. Stie cum se framanta ea pentru ca nu poate face nimic. Stie ca a amutit desi inauntru urla.
Acasa beau un pahar de vin. Ea priveste in gol. N-are nici un gand. Ar vrea sa planga. Dar nu poate inca. Nici asta nu poate. E inca in starea in care se tine puternica. Si stie ca de fapt asta o slabeste. Ar trebui sa se elibereze ca sa se poata aduna.
Lucruri mici. Gateste ceva, spala vasele, baga o masina de rufe. Mai bea un pahar de vin. Pe Pavel il simte  in preajma.  Isi face de lucru la calculator. Ii aduce carligele cand pune rufele pe sfoara.  Prezenta lui e tot ce-i trebuie. Pentru ca el stie pur si simplu sa fie prezent. Si prezenta lui inseamna locul in care ea poate fi ea insasi. Asa cum ii vine sa fie intr-un moment. Si acum ii vine sa fie o clipa slaba. Ca sa poata creste din nou.
 Mananca amandoi in tacere.
Si toata atmosfera asta linistita, normala, de viata in doi ii aduc relaxarea ravnita. Si lacrimile incep sa curg usurator. Iar plansul devine hohot si toata greutatea aia din piept se scurge si se pulverizeaza pe nesimtite. Iar Pavel e acolo ca sa-i stearga obrajii, ca sa-i curete zambetul. Si ea stie ca fara el i s-ar fi inecat sufletul in lacrimile neplanse.
Si chiar daca sunt lucruri pe care le traiesti singur, si chiar daca ajungi in fata unor situatii carora doar tu trebuie sa le faci fata, si daca oricum pe franghia vietii faci echilibristica de unul singur…impreuna inseamna sa ai plasa de siguranta dedesubt.

marți, 5 iunie 2012

DOR DE SANZIANA


foto-PEP VENTOSA-http://www.pepventosa.com/index.html

Pe Sanziana am pierdut-o din vedere un timp. Am ratacit-o prin viata asa cum ni se intampla de cele mai multe ori cu prietenii  de demult. Timpurile…distantele se aseaza intre noi. Aseaza de fapt intre noi certitudinea unei legaturi care nu tine de vorbe si de intamplari ci de rezonanta pe care am stabilit-o la un moment dat. Indestructibila, atemporala, atarnanad uneori atat de greu incat ne imobilizeaza si alteori atat de usoara de ne ridica de pe sol intr-un zbor necontrolat ca din vis.
Am reantalnit-o de curand.. Atat de frumoasa. Mai frumoasa decat mi-o aminteam. La intersectia asta dintre primavara si vara…intr-o seara usoara cu verdele incarcat de arome…intr-o seara in care cerul a varsat peste noi galeti imense de roua . Galeti pastrate pentru dimineti racoroase, dar oferite noua pe neasteptate intr-o seara, intru sarbatoare a vietii, a bucuriei, a iubirii.
Ganduri si sentimente zburau intre noi intr-o explozie pe care n-o puteam controla. Bucuria reantalnirii, bucuria impartasirii de senzatii si fericiri. Sanziana vorbeste cu ochii, cu zambetul, cu bratele si din clatinatul capului. Eu o urmaresc fascinata si nu reusesc sa tin pasul cu ea. Nu mai e fetita pe care o stiam. E de acum femeie. O femeie calda, fermecatoare uneori, cu tristeti ascunse sub zambete dulci. O femeie care-si ocroteste dorintele printr-un gest timid, trecandu-si mana prin par sau asezandu-si o suvita rebela. Rade cu pofta cand ii spun ca nu ma pacaleste si o umbra ii coboara pe chip tintuindu-i privirea undeva in zare, intr-o realitate sau intr-un vis doar de ea stiute.
Intalnirea cu ea m-a bulversat. M-am simtit prinsa intr-un carusel ametitor fara putere de reactie. M-a redus la tacere un timp, la amorteala. Caci tot ce-mi spunea despre ea avea o adancime de abis. Iar eu, atat de empatica, cadeam in gol cu fiecare simt prin care o percepeam pe Sanziana. Dar am urmat-o hipnotizata in haul din care stiu, cu toata fiinta mea, ca ma va scoate la lumina.
Sanziana a invatat sa nu  astepte nimic. O lectie grea. A naibii de provocatoare. Poti trai fara speranta?
Sanziana a invatat ca nimeni nu apartine nimanui , dar ca ea (se) daruieste caci altfel nu poate trai.
Sanziana a invatat sa-si asculte sufletul si singurul lucru pe care si-l doreste e sa-i fie bine.
Sanziana a invatat sa se iubeasca…si asta e lectia cea mai grea.
Nu-mi stabilesc niciodata intalnirile cu Sanziana. Ma surprinde mereu, aparandu-mi in cale in cele mai neasteptate momente. Dar intotdeauna imi fac atat de bine intalnirile cu ea.
 E fireasca si increzatoare si muuult mai curajoasa ca mine. E tot ceea ce vrea sa fie. E rabdatoare si generoasa, jucausa si intelegatoare.  E ziua de azi si bucuria de acum. Si e numai si numai iubire. Iubire simpla, pura, involburata sau lina, iubire in ritm de tango sau de vals vienez, iubire cu aroma de gutui sau de lamaie verde, iubire roz sau violet…traieste din toate cu calm sau cu pofta si asta iubesc cel mai tare la ea. Caci cine poate spune cum trebuie traita iubirea?
Presimt ca de acum ne vom intalni din ce in ce mai des…Sau cel putin asta imi doresc. Oricum, e suficient sa mi se faca dor de ea, dar dor tare si apare…asa cum va spuneam, neasteptat. Doar ca acum stiu ca aduce cu ea …o devenire.


marți, 29 mai 2012

LINISTE


Ma mai adun uneori dupa o perioada de alergatura. Alergatura e doar la figurat ca nu-s in stare  decat de maratoane  …interne. Si am cate o zi sau mai multe in care totul e…tacere. Nu-mi vine sa vorbesc. Ca sa nu ma deranjez. Umblu prin mine in varful picioarelor sa nu zbarlesc ceva.
Mi-e teama sa-mi si gandesc gandurile. Pentru ca devin constienta de efemeritatea clipei. Si sunt in pericol sa mi se faca teama si sa-mi spulber tihna.  Iar eu vreau doar sa ma simt. Sa-mi reglez pulsul si sa ma abandonez linistii pe care mi-o da propria mea simtire. 


sâmbătă, 14 aprilie 2012

VIS



M-am trezit dis de dimineata…Strada e scufundata in liniste…Se aud doar vrabiile…Si fosnetul vantului…Soarele imi face cu ochiul printre copaci. Totul e in culori tari. Verdele e atat de adanc ca-mi vine sa ma arunc in iarba ca-n mare.
Imi simt zambetul in fiecare celula si aproape simt ca ma ridic de pe sol. Momentele astea sunt rare, dar cu atat mai de pret.
Ma intorc de la piata cu verdeturi. Si paine. Si flori. Florile sunt prezente peste tot in viata mea. Chipuri multicolore… zambete parfumate.
Casuta mea vesela a inflorit de jur imprejur. E alba si are ferestre mov.
 In gradina, ciresul povesteste cu lalelele si cu narcisele.  
Ne-am facut culcus in spatele casei…Un umbrar cu doua fotolii si masuta de cafea. Fotolii moi si largi in care sa te cufunzi cu totul. Cu buchetele delicate de flori galbene, roz si lila.  Va spuneam doar ca florile… Alaturi scranciobul. Imi place cand ma ridici cu el pana pot sa ating cerul.
Miroase a primavara. Si a pamant . Si a cafea. Pe masuta din umbrar.
Te-ai trezit si tu. Si ma astepti cu zambetul tau cald. Si ochii tai imi spun atatea cuvinte…Si eu simt ce simplu e totul…
“- Buna dimineata, iubito! “
“- Buna dimineata, dragul meu!”
Cafeaua e atat de buna…Numai tu stii s-o faci asa !
Si eu pe un fotoliu, tu pe un fotoliu…ne cautam sufletele ca sa ni le mangaiem…ne cautam gandurile ca sa le imbratisam. Zambet si privire. Nici un alt gest. Nici un alt cuvant. Si stam asa impreuna bandu-ne cafeaua de dimineata.
E liniste afara si inauntru.
Intr-un tarziu ne cautam mana si strangerea aia puternica e declaratia noastra de iubire.
“ O zi frumosa, draga mea!”
“O zi frumoasa, iubitule!” 

duminică, 8 aprilie 2012

DULCE-SARAT-ACRISOR-PICANT...GUST SAU IUBIRE?



Vi s-a intamplat vreodata sa traiti o perioada frumoasa, poate cea mai frumoasa din viata voastra si sa nu va dati seama ce traiti decat dupa? Vi s-a intamplat sa va doriti atat de mult sa traiti “altfel” incat  sa va fie imposibil sa recunoasteti firescul, normalul, simplitatea unei iubiri “asa cum trebuie” ? Sau sa stiti atat de putin despre voi, sa fiti atat de departe de ceea ce sunteti incat sa traiti langa “omul visurilor voastre” fara sa intelegeti asta?
Toate intrebarile astea si inca multe altele mi le-a trezit spectacolul vazut aseara la GreenHours, CHUTNEY.
Spectacolul face parte dintr-un proiect creat de Vitalie Bichir si care se numeste teatru’LA MASA. ( nu ma pot abtine sa nu va amintesc ca pe Vitalie il puteti vedea la TNB in spectacolele“Avalansa”si “Purificare”, dar mai ales sa va sfatuiesc sa urmariti spectacolele in care joaca si/sau pe care le creeaza Vitalie pentru ca are el un ceva, o sensibilitate, o naturalete a exprimarii, o umbra de zambet subtil in spatele unei lacrimi mai degraba sugerata, care sigur va va cuceri).
Ca sa revin la “reteta 1”, iata ce am vazut eu aseara : In timpul unui “cooking show”,  moderatorul ( Vitalie Bichir) pare a vrea sa-si ridice ratingul emisiunii aducand in fata publicului pe langa o reteta delicioasa ( Chutney de curmale), povestea de iubire a celor doi tineri ( Valentina Popa si Istvan Teglas) care vin s-o gateasca in timpul show-lui. Ceea ce se vrea un pretext de dialog care sa insoteasca gatitul se transforma pana la sfarsit in baza intalnirii.
Ma gandesc ca uneori, oamenii au atat de mult nevoie sa vorbeasca, sa se vorbeasca, incat e suficient sa pui o intrebare pentru ca destainuirile sa curga.
Ce m-a impresionat? Sensibilitatea, caldura, sinceritatea celor doua personaje centrale. Aparentele fragile care imbraca sufletele si care sunt redate cu atata delicatete si expresivitate de cei doi actori, perfect alesi dupa parerea mea. Cum sa va spun? Marturisirile lor sunt tulburatoare. Adevarurile dureroase pe care fiecare le descopera despre sine sunt spuse cu asumare, fara regrete. Dar sunt spuse cu caldura si tandrete prin zambetele si privirile pe care si le impartasesc. Si pe care ni le impartasesc.
De ce m-a impresionat? Poate pentru ca am regasit cate putin din mine in fiecare personaj…oare nu asta cautam cu totii in fiecare spectacol?
Teama sau nestiinta de a ne trai vietile, teama sau nestiinta de a-l recunoaste pe celalalt, teaama sau nestiinta de a iubi, teama de "banal", nestiinta de "special "! Cam despre asta am simtit eu ca mi-au povestit atat de duios, atat de fragil, atat de simplu…Valentina si Istvan, ghidati prin labirintul sufletelor lor de Vitalie ! Tare frumos!
“Un băiat şi o fată suspendați pe o scara, deasupra iadului, privesc cu frică către cazanul care clocotește. O privelişte amețitoare, limbile de foc pârjolesc totul ȋn cale, căldura e insuportabilă şi totuși, ei doi nu se țin de mănă. Chiar dacă sunt cele mai apropiate persoane de pe lumea asta, chiar dacă sunt cei mai buni prieteni, oricât de trişti şi singuri ar fi, ei vor să stea pe propriile lor picioare. Dar totuși dintr-o parte se vede că sunt un cuplu, o femeie şi bărbatul ei, chiar dacă ei nu se comportă aşa. “

Mergeti deci sa va hraniti ! E loc si pentru suflet si pentru papilele gustative! Care, ce are nevoie !  Premiera e in seara asta, la 20.30, la noul bistro UpperGreen de la GreenHours.
Pofta buna !

joi, 29 martie 2012

PUB

<p><a href="http://www.freedigitalphotos.net/images/view_photog.php?photogid=659">Image: Salvatore Vuono / FreeDigitalPhotos.net</a></p>


         De cand am descoperit placerea petrecerii de timp liber de una singura, imi place sa experimentez. 
Situatie : Duminica seara, ora opt. Singura, in oras.
Stare : de observare. Sunt linistita si relaxata caci am vorbit cu iubitul meu. Si el cand se simte vinovat e atat de scump...atat de alintat...iar eu nu-i pot rezista cand imi spune " iarta-ma, iubita mea, dar sunt ...asa...incetosat, ca dupa somn..."
In drum spre casa trec pe langa "Scala Pub". Si ma gandesc : "Ce-ar fi sa..."
Doar doua mese ocupate. In spatele meu doi tineri. Nu stiu daca cuplu sau nu, dar imi place sa cred ca sunt la inceput. Ca el ii face curte...Nu-i observ decat in trecere. Sunt mai degraba genul "rockeri". Le aud insa murmurele...
La masa de alaturi situatia pare cam asa : doua "damese" au pus mana pe un italian, iar "pestele" tocmai a venit sa negocieze. "Damesele" vorbesc italiana cu clientul si romanes intre ele. Italianul, tinerel, frumusel, cu chip de baiat cuminte. Fetele, amandoua blonde, platinate. Par lung, in coada de cal, tinuta "all black", aur atarnand pe toate extremitatile. Una din ele, mai coapta, intretine conversatia. Cealalta, stearsa, zambeste mereu. 
"M-am riscat" si am comandat un capucino cu menta ( nu rezist cand gasesc combinatii cu menta ). Mare greseala ! Are gust de medicament. Noroc ca mi-era sete si am luat si o apa. 
Localul asta ar fi putut sa arate bine. Stau cu spatele la Bulevard si astfel ma simt rupta de Bucuresti. Ma simt ca intr-un film. Sunt la Scala Pub in fond, nu ? 
Cremul de pe pereti e prafuit. Mesele, de lemn, sunt destul de ok. Niste obiecte vechi de decor ( o lampa cu gaz, un fier de calcat, o macheta de corabie...) imi par cumva din alt film. Nimic nu flagrant aiurea. Totusi, locul aflat in buricul targului are aer de bodega. Habar n-am de ce. 
Intr-un fel ma simt ca in bufetul garii...asta e atmosfera. Parca tocmai am coborat din tren si sunt in alta parte...intr-un oras mic de provincie, intre doua povesti. Sunt reporter si am de gasit un subiect. Ar putea fi despre reteaua de "damese" din oras...sau despre cum fac curte baietii intr-un mic orasel de provincie...
Ah, si mai e cineva. O tanti halterofil ( cap cu fes, gat gros, trup masiv, greoi pus in evidenta de treningul bleumarin cu dungi alb-rosu ) care manca un sandwich cand am intrat eu...acum bea o Coca-Cola. Probabil lucreaza pe vreun santier, cu ziua. A intrat sa manance ceva dupa o zi de munca. N-o asteapta nimeni acasa si aici mai vede lumea. Si se uita la televizor. Ofteaza adanc.
Pe pereti sunt afise de filme. Afise vechi. Deasupra mea..."The painted vail" cu Garbo.
Tinerii se retrag. Pacat. Erau cei mai simpatici.
Si mai e barmanul. Are aerul ala binevoitor, relaxat. E atent la cei cativa clienti si-i serveste prompt. Mai arunca cate un ochi la TV. Si cumva, parca zambeste mereu la ceva, ce noua celorlalti ...ne scapa. Cred ca de fapt asta e mimica lui. 
"Damesele" au mai cerut un rand. Zgomotos, asezat. Par de-ale locului. Se cunosc cu barmanul, caci ii spun pe nume. Italianul le povesteste ca are o " fidanzata" in Italia. Acum incearca, comunicarea in engleza...Nu-mi dau seama la ce concluzie au ajuns. Ii las sa se intretina in continuare...
N-am aflat mare lucru. Sunt de fapt intre doua trenuri. Aici n-am nici un subiect.
Poate doar aceasta experienta de fata singura in oras, duminica la ora opt.

duminică, 25 martie 2012

DARUIESC DECI EXIST

Exista o anumita categorie de oameni care mie mi-e foarte draga. Oamenii deschisi mereu catre nou...gata sa descopere, gata sa se mire, gata sa se bucure de inca ceva. Oameni care stiu ca viata e o calatorie care are un singur sfarsit. Oameni atenti la ce e in jur, implicati in a creste si in a darui sau cum bine zice V....."oameni vulnerabili".
Ma hranesc cu entuziasmul unor astfel de oameni si mi se improspateaza mereu speranta ca lucrurile evolueaza, se schimba in bine, chiar daca incet.
Cred din tot sufletul ca schimbarea tine de fiecare din noi. Ca uneori, chiar daca cu o floare nu se face primavara, cu o floare se deschid porti catre rai.  Si cea mai buna investitie pentru viitor este in copiii de azi. In educarea lor in spiritul cunoasterii, a dezvoltarii personale, a formarii inspre autentic.
Din toate aceste motive mi-am dorit sa va povestesc despre un proiect pe care ati putea sa-l sprijiniti. Este un proiect in fasa ca sa zic asa, dar care poate creste daca are sustinere. In esenta e vorba despre crearea unei platforme online care sa ajute copiii sa-si dezvolte abilitatile de intelegere si cunoastere de sine prin joc, prin poveste. Toate detaliile le gasiti aici.
 Dragos Iulian Matei  este  in spatele acestei idei  si e un om de un pozitivism molipsitor,cu o pofta grozava de a crea si a darui. Are in jurul sau cativa oameni la fel de entuziasti si de muncitori, dar ce e si mai ademenitor e deschiderea lor de a accepta idei noi.
Deci, daca va place ideea puteti deveni parte din proiect. Daca aveti creativitate, viziune sau pur si simplu dorinta de a face ceva pentru copiii vostri puteti sa va implicati direct. Daca nu, puteti  macar vota pe pagina de mai sus proiectul sau cel putin spuneti despre el.
Mie imi place ideea mult si imi doresc din suflet sa se materializeze intr-o zi. Aveti mai jos o mostra, o demonstratie timida, de inceput, a ceea ce ar putea fi acest proiect.
Daca si pentru voi sa existati inseamna sa daruiti ce-ar fi sa daruiti o clipa acestei idei?



duminică, 4 martie 2012

CUVANTUL DE ONOARE




Ma gandesc de mult sa scriu pe tema asta…si sa va cer si voua parearea in legatura cu ea. “Cuvantul de onoare” ! Ce inseamna de fapt asta? De fapt cum mai percep oamenii in ziua de azi o promisiune ?
In toata copilaria mea “cuvantul dat” era o chestie foarte importanta. Doua lucruri il scoteau din minti pe Leutu, bunicul meu drag : sa nu-ti respecti cuvantul dat si minciuna .( despre cea din urma vorbim insa cu alta ocazie ).
Nici nu stiti ce discutii se creau in jurul acestor subiecte. Vorbele lui mi s-au incrustat in caracter, in fire…au devenit firescul. “Daca nu-ti respecti cuvantul dat nu ai sa fii niciodata demna de calitatea de OM. OM cu litere mari. Cine nu-si respecta cuvantul dat nu e demn de a fi respectat. Asta iti doresti tu? Sa ajungi un nimeni? Daca tu nu-ti respecti cuvantul cum vrei sa te respecte cei din jurul tau? Cuvantul dat nu inseamna numai atunci cand zici “pe cuvant” …inseamna ori de cate ori te angajezi sa faci ceva. Inseamna si atunci cand zici ca la o anumita ora o sa fi intr-un loc. Inseamna atunci cand spui “ o sa…”. Daca crezi ca nu poti face ceva, nu poti fi undeva, daca nu esti sigura…nu promite, nu-ti lua angajamentul, nu spune DA ! Spune “nu stiu”, “nu sunt sigura”, “poate”, “voi incerca”, etc. Dar daca ai apucat sa promiti, daca ai apucat sa asiguri pe cineva de ceva, ai apucat sa zici “o sa…” atunci te dai peste cap sa-ti respecti promisiunea.”
Si nu am auzit asta o singura data. Ci mereu si mereu…cand uitam sa fac cate ceva ce spusesem ca fac sau cand pur si simplu omisesem pentru ca nu luasem in serios ce-am zis si fusese doar o forma de a scapa de insistente sau intarziam de la joaca…
N-am primit in viata mea de la Leutu decat doua palme, dar tot discursul asta, pe un ton serios si dur ca si cum de asta depindea toata existenta mea era mai dureros decat o palma. Si a lucrat. Adanc. Am devenit cine sunt eu.
Ei, dar azi…azi e cam complicat cu lectia asta invatata. Pentru ca mi-a fost foarte greu sa accept ca lumea nu functioneaza asa. Sau ca nu mai functioneaza asa. Ca de la o promisiune exprimata direct si pana la ora de intalnire stabilita, oamenii nu-si respecta cuvantul dat. Mi-a fost greu sa ma obisnuiesc ca “o sa “ nu inseamna musai “s-a facut “ .
Am avut un timp in care eram foarte rigida in sensul asta. Ma supara rau faptul ca nu ma pot baza pe ce promite cineva. In timp, am devenit mai flexibila…cu mine insa mi-e mai greu. Nu prea pot sa-mi dau “de voie” cand ma angajez sa fac ceva, chiar daca acel ceva nu e esential. Pe ideea ca daca am zis…am zis.
Cu ceilalti am devenit flexibila pentru ca nu prea am ce face. Daca cineva intarzie de obicei stiu ca asa va face si ma astept la asta. Daca cineva imi zice “sigur ne vedem” ma intreb daca chiar se va gandi intr-o zi la asta sau o zice doar asa…pana la proba contrarie astept…( aici sunt cel mai flexibila…si eu imi propun intalniri cu oameni de care mi-e dor si nu reusesc in scurt timp sa-mi fact timp, loc, dar va dau cuvantul meu de onoare ca ma gandesc la asta si e in calcule :) ). Nu iau in calcul exceptiile…se intampla sa se intample ceva…dar cand devine regula…
Va imaginati situatia in care stabilesti cu cineva sa te ajute intr-o situatie si zice “ maine la ora cutare sunt la tine si rezolvam”…si tu faci rost de bani daca trebuie pentru treaba si iti aranjezi timpul, eventual invoindu-te de la serviciu…si nimic. Nici un semn. Cand in sfarsit dai de persoana iti spune senina ca …a uitat sau a plecat din Bucuresti…sau mai stiu eu ce…si nu, n-a patit nici o nenorocire. Sigur o sa spuneti ca sunt prea rigida. Se poate , dar cel putin nu ma mai supar. :) Doar observ. 
De fapt nu ma intreb ce s-a intamplat cu lumea asta de nu mai crede in necesitatea respectarii cuvantului dat, ci mai degraba ma intreb de ce simtim nevoia sa ne prefacem ca suntem mai buni, mai disponibili, mai atenti la cei din jur decat suntem de fapt…de ce simtim mai degraba nevoia sa ne facem placuti in aparenta in loc sa fim intr-un anume fel care ne-ar aduce simpatie oricum.
Era un timp cand ma bazam pe siguranta unei vorbe. Pai daca imi zici “data viitoare facem asta impreuna” …eu te cred. Daca zici “ te chem cu prima ocazie”…eu te cred. Daca zici “ maine citesc ce ai scris”…eu te cred. Daca zici “saptamana viitoare am timp si ma ocup”…eu te cred. Dar nu ma mai astept s-o faci.
Am invatat ca viata e imprevizibila. Si sunt destul de maleabila si intelegatoare. Dar n-ar fi mai simplu sa zici “mai vedem…” sau “ o sa fac tot ce pot, dar nu stiu sigur” sau pur si simplu “nu pot”, “nu stiu”, “ nu vreau”, “n-am timp”. Acum nu mai doare, dar ma intreb…

marți, 28 februarie 2012

FIRESCUL VINE CU PRIMAVARA

Stiu ca nu sunt singura care incearca un sentiment straniu in fata evidentei ca intamplarile care ar trebui sa fie considerate firesti, normale au devenit momente pe care le pui in rama pentru ca par iesite din comun. Da, ne minunam si ne bucuram in fata bunului simt caci reversul te plezneste peste ochi, sub o forma sau alta, in fiecare zi.
Ma opresc si eu la un astfel de episod mai ales ca impreuna cu inceputul asta timid de primavara, intamplarea traita imi da un soi de speranta de normalitate si de inceputuri mai bune.
Sambata seara, o persoana apropiata mie si-a pierdut telefonul in taxiul cu care mergea spre casa.  Nu era prima oara, asa ca neavand sperante de recuperare a blocat cartela si se pregatea sufleteste pentru vanarea numerelor din agenda pierduta.
Duminica seara primesc un telefon : " Buna seara ! Va sun in legatura cu pierderea unui telefon !". "L-ati gasit dumneavoastra?" zic. "Da. E la mine.Imi cer scuze ca sun asa tarziu, dar noi am fost un grup mai mare in taxi si pana ne-am lamurit ca nu e telefonul nici unuia din noi s-a facut seara."
In sfarsit, ramane ca vorbim a doua zi ca sa stabilim unde si cand ne putem intalni. Sun ieri pe la 16.00 si hotaram in final un loc pe la mijlocul drumului dintre locatiile din care veneam. Se auzea la telefon ca se mai sfatuieste cu cineva asupra locului de intalnire si nu pot sa va spun cat de atenti pareau sa nu fie prea departe sau peste mana nici pentru mine. Stabilim 18.30.
La 18.30 punct erau in locul stabilit. Patru tineri, doua fete si doi baieti. Imi dau telefonul, le multumesc si vreau sa le fac cinste de-o bere, drept recunostinta. N-au vrut sa primeasca sub nici o forma... "Lasati doamna, in vremurile astea..." imi zice una din fete. Baiatul cu care vorbisem imi zice si el " Sa stiti ca a fost o placere sa va ajutam". Si se departeaza repede, grabiti, in timp ce eu strig dupa ei " Va multumesc mult ! Si sa va fie bine!". " Si dumneavoastra !"
Scurt.O clipa de viata. O intalnire cu oameni frumosi.
Eu am avut emotii in fata lor.  Mi-au transmis-o  prin stanjeneala grabita cu care s-au indepartat...stanjeneala omului pentru care o astfel de fapta e "firescul". Totul la ei spunea " Lasati, n-am facut mare lucru".
Nu stiu decat ca cel cu care am vorbit se numea Mihai si ca locuiau in Ghencea. Si am vrut sa va povestesc despre ei pentru ca e confortabil sa stii ca exista inca tineri asa. Si pentru ca mie mi-a dat asa o stare de bine.
Sa aveti o primavara fireasca !

duminică, 29 ianuarie 2012

CU SFIALA...IN DAR


M-am tot gandit cum as putea sa scriu despre ea. Astazi e ziua ei si i-am urat deja La multi ani ! I-am spus in ultimii ani, cu diverse ocazii si in diverse moduri cat de mult o iubesc. Ba mi-e teama uneori ca i-am parut exaltata ceea ce mi-ar putea pune eticheta de fan nebun ! Dar vedeti voi, tocmai despre asta vreau sa va scriu…eu nu sunt fanul ei…sau, ma rog, denumirea asta de fan nu mi se pare potrivita pentru ceea ce inseamna ea pentru mine…E o ruda…o sora, o matusa, o verisoara primara…E ciudat cum cineva pe care nu-l cunosti direct iti poate devein atat de drag, atat de apropiat de suflet…Ajungi la un moment dat sa-l simti ca facand parte din viata ta. In plus, pentru mine, ea e un model…O respect, o admir, o iubesc.

Am vazut-o prima oara intr-un filmulet de televiziune in care juca alaturi de tatal ei, minunatul Amza Pellea …era o mireasa mofturoasa ( sau nefericita) care se incuia in baie in ziua nuntii…Am indragit-o pe loc pentru ca era fata lui Amza, iar Amza era Regele. Am simtit un fel de afinitate cu ea pentru ca o chema la fel ca pe mine ( acasa si eu sunt Oana ) si eram nascute in aceeasi zodie ( la varsta aceia a mea, amanuntele astea erau importante si cruciale :) ). Cu dragul asta dobandit am vazut-o apoi, cred ca pentru prima oara pe scena, in 1991, in “Visul unei nopti de vara” montat de maestrul Ciulei la Bulandra. Wow, atunci m-a cucerit definitiv. Imi amintesc si acum cum mi-am tinut respiratia in timpul monologului Hellenei si cum sala a izbucnit in aplauze la sfarsitul lui. O seara magica care mi-a ramas pana azi etalon al unui spectacol de teatru.

De atunci am descoperit-o incetul cu incetul, an de an, in spectacole, in filme, in interviuri. La teatru m-a vrajit…in interviuri m-a emotionat…mai ales pentru ca m-am regasit in felul sau de gandire, de dorinta de a trai…m-a inspirat si mi-a dat curaj si speranta…ca se poate trai frumos…ca iubirea e singurul lucru care conteaza…ca relatia cu Doamne-Doamne e personala si unica…ca “acum” e viata mea…
I-am scris o scrisoare luuunga pe care i-am dat-o atunci cand am fost sa-mi iau autograf pe cartea pe care a scris-o…iar fotografia facauta la Muzeul Satului cu ea si Mimilo a mea e una din amintirile alea care-ti face sufletul sa zambeasca. Citind cartea m-am regasit din nou in iubirea de parinti…toti sper ca stiti ce inseamna sa-ti adori mama. Am invatat sa ma bucur mai mult de minunea ca Mimilo e inca cu mine. M-am regasit in dorinta de a pretui ce am deja.
Tot de la ea am invatat si sa incerc sa fiu fericita inainte sa pierd pe cineva foarte drag din viata mea. Am invatat sa admit ca sunt “asa si asa”. Asta ma tine cu picioarele pe pamant si imi da incredere in ceea ce sunt : acea persoana care si-a asumat in viata rolul de invatatcel perpetuu.

Imi veti spune probabil ca nu-i normal sa preiei gandurile si ideile cuiva asa doar pentru ca l-ai asezat pe piedestal. Nu e deloc vorba despre asta. Nu e pe piedestal tocmai pentru ca o percep atat de umana incat sunt perfect constienta de prezenta defectelor…dar oare sa iubesti pe cineva nu e despre  acceptarea defectelor? Si apoi, tocmai asta-i magia ! Nu preiau nimic ! Pur si simplu …ma regasesc prin ea ! Ea e confirmarea mea, confirmarea de care toti avem nevoie cand ne-am pornit la un drum !

Anul trecut pe vremea asta filma in America. La intoarcere, la primul spectacol cu “Oscar si Tanti Roz” de la Bulandra a facut cinste colegilor pentru ziua sa. Dumnezeu a facut atunci pentru mine o minune ! M-am aflat in acea imprejurare si am avut ocazia sa fac cunostinta cu ea. Ba chiar am schimbat cateva vorbe. E greu de explicat cat am fost de fericita ! Sa primesc un zambet direct, o vorba directa, o gluma ! Imi venea sa sar in sus de bucurie si sa pup pe toata lumea ! ( am si facut o declaratie de iubire celui datorita caruia eram acolo ! :) ) E vorba de atat de putin si totusi cat de mult ! Daca ati trecut vreodata prin asa ceva veti intelege ce spun…daca nu, v-o doresc din tot sufletul !

Intr-un moment de impas, i-am cerut un sfat…mi l-a dat cu atata discretie si sfiala…cel mai bun, cel mai potrivit…singurul valabil. L-am urmat si ii multumesc infinit…il voi urma mereu…
Nu, nu exista intre noi vreo legatura apropiata…dincolo de “prietenia” de FB. Ca sa fie clar ! Probabil ca ea nici nu stie exact cine sunt ( i-am zis o data, la o intalnire publica cand m-am dus s-o salut ca eu nu sunt “cineva” ca sa ma prezint si mi-a spus cu un zambet si-o imbratisare atat de calada “ tu esti tu “ ….) si nici nu conteaza asta…sunt doar una din sutele de mii de oameni care o iubesc si asta e pentru mine o bucurie imensa.

Dupa cum va spuneam, azi e ziua ei. Ce vreau sa-i urez este sa fie sanatoasa ! In rest este intre mine si Doamne-Doamne, in rugaciunile mele…si cred ca ea va stii !
De ce am scris toate astea? Pentru ca o iubesc si asta e singurul cadou pe care i-l pot face ! Si-mi doresc din suflet sa-i pot oferi, macar azi, o faramita de bucurie din milioanele de bucurii pe care ea stie sa le traiasca…dar mai ales imi doresc sa stie ca undeva, in lumea asta, exista un om, adica eu, care incearca sa traiasca frumos…care incearca sa fie fericit…si  datorita ei.

Daca n-o cunoasteti inca, cititi-i cartea, cititi-i interviurile, duceti-va s-o vedeti jucand ! ( la Bulandra in “Oscar si Tanti Roz” si “Scaunele”, la Foarte Mic in “Ma tot duc”, la Metropolis in “Vocea Umana” ). Daca n-o sa vi se schimbe viata, cu siguranta o sa se imbogateasca !

La multi ani Oana Pellea !

P.S. Mi-e teama doar sa n-o supere discursul asta al meu public ! Discretia si umilinta le-am redescoperit tot prin ea ! Sper sa ma ierte ca-i doar din mult drag !

duminică, 15 ianuarie 2012

FLOWER POWER

M-am declarat intotdeauna o adepta a miscarii hippie prin prisma sloganului “Flower Power” care indeamna la pace,  caci evident nu am trait-o la propriu. M-am gandit intotdeauna la asta oridecateori am asistat, direct sau indirect, la mostre de violenta, fie ea fizica sau verbala. Genul asta de manifestare ma anihileaza cand e indreptata impotriva mea pentru ca pur si simplu nu pot reactiona. Ma blochez. Impietresc. Si nu e vorba de vreo tara purtata din copilarie caci nu am avut parte in familie de nici un tip de violenta, ba dimpotriva. E ceva organic, completat cu siguranta de educatia pe care am primit-o, bazata pe comunicare civilizata si pasnica.
Constatand asta despre mine m-a speriat mereu latura mea putin impulsiva. Admit ca am trait in viata mea momente in care cineva m-a adus la asa un grad de furie incat am simtit nevoia sa lovesc. N-am facut-o, slava Domnului ! Dar m-am concentrat pe controlul furiei si pe dezvoltarea unui echilibru interior care sa nu mai permita ajungerea la o astfel de limita. Astazi, nu numai ca nu am mai ajuns atat de departe, dar rareori mi se mai intampla sa “urlu”. Cel mult, in anumite situatii mai ridic tonul. E drept ca de felul meu vorbesc destul de tare si daca ma aprind intr-o discutie poate parea ca tip, insa invatand ca nu  te faci inteles sau ascultat daca strigi mai tare ci daca stii sa folosesti tonul potrivit si nuantele vocii tale pentru a imbraca argumente solide si  logice si mai daca stii sa  actionezi asumat in  fapte care iti confirma pozitia, lucrurile sunt sub control, iar eu am castigat inca o lupta cu mine insami.

Aseara am asistat fara sa vreau la o scena de violenta domestica desfasurata in fata usii mele. Evident, data fiind natura mea, nu sunt deloc genul revolutionar in sensul ca imi lipseste curajul, curajul de a da piept cu violenta. Si probabil ca responsabilitatea fata de familia mea cantareste mai mult in momentul de fata decat responsabilitatea fata de mine.
( aici as putea sa intru in amanunte privind absenta mea de la manifestatiile de zilele astea din Bucuresti, dar nu cred ca e cazul sau momentul si in plus lupta asta intre nuantele de “trebuie” si “ar trebui” e o povara personala cu care nu am de ce sa va incarc).
Revenind, va spuneam ca nu sunt o persoana curajoasa, dar instinctul meu m-a impins pe usa spre a intervenii si a stopa violenta. Am simtit ca nu pot sa asist fara sa fac nimic si mai mult am facut-o cu stapanire de sine si fermitate, cu un calm aparent, dar cu un tremur interior de nedescris. Toate astea le-am constatat dupa, cand am stat sa evaluez momentul. Si am inteles inca o data ca nu pot suporta violenta si ca spontan voi actiona impotriva ei. Actiunea insa m-a epuizat si m-a intristat. Mi-a dat o stare de cadere in gol.

Postul asta e o rugaminte. Va rog, controlati-va “iesirile” ! Nu va lasati coplesiti de furie, nu incurajati violenta de orice natura e ea si mai mult, va rog , nu intoarceti capul cand ea trece pe langa voi, chiar daca nu va atinge direct !
Am sa va reamintesc invatatura lui Iisus care le spunea discipolilor sai : “ daca cineva te loveste pe un obraz, intoarce-l si pe celalalt” . N-am crezut niciodata ca aceste cuvinte vorbesc despre umilinta. Ci mai degraba despre oprirea generarii violentei. Despre intelepciune. Raspunsul la violenta cu violenta va degenera. Va creste violenta si te va distruge si pe tine care voiai doar sa te aperi.  Fii intelept si opreste violenta ! Sa intorci celalalt obraz inseamna intr-un fel sa-i oferi o floare celui care te loveste ! Exact! Flower Power !


duminică, 8 ianuarie 2012

2011.ANUL FLUTURELUI.


“Ce greu e sa fi in fata unei coli goale de hartie , sa ai sufletul plin de vorbe nespuse, mintea plina de sentimente retinute si gura muta mustind de ganduri … si totusi sa nu ai curajul sa incepi .
Orice atig se tranforma in altceva. Aparentele se spulbera in mii de particule. Se alege praful.
Nu pot sa scriu desi simt cum ma ineaca vorbele, gandurile, simturile.
Sa urlu as vrea si din urletul meu sa creasca un munte cu paduri nesfarsite, umbrose si verzi, vesnic verzi. Sa umble prin ele gandurile mele si soaptele mele, nesfarsit . Sa curga izvoare fierbinti si aburii mei de iubire sa tulbure cresterea copacilor, sa tulbure pasarile in odihna lenesa de pe ramuri.
Si zane femei sa urzeasca vorbe de dor pentru oameni goi pierduti pe stancile urletului meu.
Oamenii goi cu genunchii juliti si privirea pierduta umbla haotici prin padurile mele si aburul de iubire ii trezeste din cand in cand la viata. Cum sa fac sa-i invii ? Cum sa auda din nou minunea din soaptele mele?
Cine are nevoie de mine ? “
Asa incepeam anul care tocmai a trecut…in stare de omida…pierduta in mine…intr-un invelis de sticla semiopaca in care singurul lucru de care mai eram sigura  si care  slava Domnului este esential, era sentimentul de iubire care ma locuieste, ma contine…care sunt.
Si m-am cam sprijinit pe asta. Am omidit hranindu-ma cu arta, cu oameni, cu bucurie de viata. Am lasat iubirea lumii sa se contopeasca cu iubirea mea. Am lasat, in stadiul de pupa, sa se implineasca minunea. Am savurat, in mica mea lume interioara toate frumusetile adunate din jur. Toata bogatia lumii: firul de iarba, raza de soare, zambetul, bobocul de floare, un crampei de cer senin, o vorba buna spusa din suflet, o adiere de vant care-ti aduce miros de fan si de pamant, bucuria din ochii unui om care traieste, raset de copil, un artist in scena, un vers care te contine, o ploaie de vara, o melodie cu aroma de dor sau sunetul izvorului, energia electrizanta a unui om generos, o carte care te-a ales la momentul potrivit, simpla prezenta in jur a oamenilor dragi, o invitatie la film sau o cafea cu suflet vorbita pana tarziu in noapte, o soapta, o incurajare, o lacrima de bine, o dimineata curata cu miros de nu ma uita, un hohot de ras sanatos, o seara cu gust de inceput, oameni necunoscuti care par sa te cunoasca atat de bine si cate si mai cate…bucurii mici si mari…declaratii nestiute, dar simtite de iubire.
Si toate firele astea multicolore ale sufletului meu s-au tesut pe negandite, ca dintr-un vis, ca dintr-o poveste si intr-o zi, pe neasteptate, m-am nascut fluture.
Ah, ce minune de stare !
Sa te simti renascand frumos, delicat, in culori pastelate, cu tuse de albastru tare si verde crud…sa te simti deodata gratioasa si chiar dragalasa ! Sa te simti aproape de cer si de pamant, aproape de oameni si mai ales aproape de tine! Sa gasesti raspunsul la intrebarea cheie a omizeniei tale : Cine are nevoie de mine ? EU. Si daca mai e cineva…e bine…e foarte bine…EU am nevoie de voi.
 Ce bucurie sa-ti baleiezi aripile intr-un zbor ametitor, intr-un dans concret care te elibereaza, un dans in care aerul, aromele te imbata pana la extaz ! Ce implinire sa imparti din bucuria ta, sa daruiesti culoarea, lumina, muzica sufletului tau ! Sa fii pur si simplu! Sa traiesti ! 

Sa gasesti apoi floarea asortata inimii tale, floarea pe care te sprijini usor odihnindu-ti zborul, floarea care ti-e oglinda si casa si muza…floarea care-ti sopteste de drag si de dor…iata un fluture fericit !
Minunea formarii, transformarii, trezirii fluturelui din omida care esti, e cea mai bogata, cea mai intensa stare ...pentru mine, esenta vietii…sunt recunoscatoare. Si m-am lasat in voia acestei trairi.
Asa ca tot gandindu-ma cum sa scriu despre anul care a trecut mi-am dat seama ca e greu. E foarte greu sa pui in vorbe simtiri tari, puternice, esentiale. E prea putin sa bifezi fapte concrete, sa telegrafiezi trairi, nu stiu cum sa spun…pentru ca, pe scurt, anul ce-a trecut nu l-am confectionat ci pur si simplu…l-am trait.