Follow by Email

marți, 26 iunie 2012

ARLECHINO NU MOARE. SAU...?!?



Ma bucur asa tare ca sunt in stare sa ma duc la un spectacol fara nici o asteptare…Las inima deschisa si fac pasul in sala…In primele 60 de secunde imi dau lacrimile. Am in fata mea Artistul atins de aripa mortii. Artistul ( numit de aceasta data Arlechino) isi dezvaluie in fata mea slabiciunea umana. Corpul nu mai urmeaza sufletul. Tremura, se incovoaie, are pasul nesigur si durerea pe chip. Si asta ma ravaseste. Arlechino moare si el ?
El stie deja asta, dar nu se da dus asa usor…Mai are de facut cate ceva. Fiecare ora, fiecare clipa in care ea, moartea se indeparteaza putin e nepretuita ! E de trait ! Cu pofta, cu bucurie…FARA FRICA !
Si asta pentru ca Ea vine oricum…si atunci de ce sa nu o intampini multumit ?
Multumit ca ai trait asa cum ai vrut, ca ai gustat din viata cu polonicul, ca nu ai asteptat nici un maine. Ca ai trait aici , acum cu bucurie si daruire.
Si pe el neputinta trupului il ia pe nepregatite. Pentru ca el stie ca “adevarata batranete este atunci cand nu mai razi, adevarata batranete este atunci cand nu-ti mai pasa, adevarata batranete este atunci cand esti singur, adevarata batranete este atunci cand nu mai iubesti...” . Si totusi…

Si apare Pierrot. Si mi-e drag asa slab si naiv si traindu-si limitele in zbatera continua intre ce simte si ce “ se cade” sa faca “oamenii civilizati”.
 Si sunt Pierrot. Si vreau sa fiu Arlechino.
Si sper pana in ultima clipa sa nu moara Arlechino. Si e grea povara. Caci eu sunt Pierrot. Si il omor si eu din cand in cand in mine.  Inca nu e insa tarziu. Inca se mai intampla ca unul dintre noi sa inteleaga. Si sa duca cu el mai departe spiritul lui Arlechino.

Puteti accepta asta? Puteti accepta realitatea? Puteti accepta ca Arlechino imbatraneste? Puteti accepta ca bucuria voastra are un pret? Nu, nu va ganditi prea mult la asta!  Iubiti-l  doar, pe Arlechino.
Iubiti-l pe Arlechino caci altceva nu puteti face. Si sperati doar ca veti ajunge vreodata un Pierrot.
  
Ca sa intelegeti mai bine despre ce vorbesc mergeti sa vedeti “Arlechino moare?”, un atelier condus de Antoaneta Cojocaru, la Teatrul Bulandra ( sala Liviu Ciulei-Laborator).
 Sa va spun despre bogatia de mijloace folosite de cei patru actori, Adrian Ciobanu, Antoaneta Cojocaru, Ela Ionescu si Mihai Marinescu? Sau despre cat de bine le folosesc? Nu sunt in masura sa  vorbesc despre asta desi eu am fost impresionata. Dar pot sa va spun despre pasiunea cu care o fac, despre emotia si energia fantastica care circula prin scena, despre generozitatea cu care se daruiesc. Si pot sa va mai spun despre vocea senzationala a sopranei Raluca Oprea.
In rest, v-am spus, nu va asteptati la nimic. Fiti coli albe de hartie si lasati-i pe ei sa va scrie pagina asta.

Pierrot are spre sfarsit un monolog in care se declara la un moment dat nefericit. Dupa care se adreseaza publicului : care din voi mai e nefericit? Si mainile incep sa se ridice in public. In unele cazuri timid, in altele cu forta, cu rabufnire, cu preaplin. Momentul e atat de plin de energie si de emotie incat cei trei actori din scena au lacrimi in ochi. Si in intunericul salii boabele de roua din ochii nostri au lumina de viata. Si clipa aia de sinceritate intre noi, intre sala si scena, clipa aia de schimb de suflete… e catharsis.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu