IMPREUNA

Greutatea asta care incetineste respiratia. Grija, neputinta, teama atarna atat de greu pe sufletul Sanzianei incat se simte incovoiata. Simte nevoia sa faca lucruri simple. Sa-si dozeze efortul pentru cand va aparea in fata ei. Acolo trebuie sa stralucrasca. Sa fie toata un zambet si-o forta. Stie ca asta e singurul mod in care o poate incuraja. Dar acum nu se poate aduna. Nu se poate gandi la ce are de facut.

Si-a dat intalnire cu Pavel in piata. Se inteleg doar din ochi. Luam asta…si asta. Nu-si vorbesc. Ea nu poate spune nimic. Si el stie. Stie cum se framanta ea pentru ca nu poate face nimic. Stie ca a amutit desi inauntru urla.

Acasa beau un pahar de vin. Ea priveste in gol. N-are nici un gand. Ar vrea sa planga. Dar nu poate inca. Nici asta nu poate. E inca in starea in care se tine puternica. Si stie ca de fapt asta o slabeste. Ar trebui sa se elibereze ca sa se poata aduna.

Lucruri mici. Gateste ceva, spala vasele, baga o masina de rufe. Mai bea un pahar de vin. Pe Pavel il simte  in preajma.  Isi face de lucru la calculator. Ii aduce carligele cand pune rufele pe sfoara.  Prezenta lui e tot ce-i trebuie. Pentru ca el stie pur si simplu sa fie prezent. Si prezenta lui inseamna locul in care ea poate fi ea insasi. Asa cum ii vine sa fie intr-un moment. Si acum ii vine sa fie o clipa slaba. Ca sa poata creste din nou.

 Mananca amandoi in tacere.

Si toata atmosfera asta linistita, normala, de viata in doi ii aduc relaxarea ravnita. Si lacrimile incep sa curg usurator. Iar plansul devine hohot si toata greutatea aia din piept se scurge si se pulverizeaza pe nesimtite. Iar Pavel e acolo ca sa-i stearga obrajii, ca sa-i curete zambetul. Si ea stie ca fara el i s-ar fi inecat sufletul in lacrimile neplanse.

Si chiar daca sunt lucruri pe care le traiesti singur, si chiar daca ajungi in fata unor situatii carora doar tu trebuie sa le faci fata, si daca oricum pe franghia vietii faci echilibristica de unul singur…impreuna inseamna sa ai plasa de siguranta dedesubt.