DE PRIN VIATA

Linistea asta de unde vine ? Am mai crescut? M-am mai maturizat? Ma gandesc in fiecare clipa ca sunt un om norocos. N-am avut niciodata probleme majore. Am trecut prin intamplari mai grele sau mai putin grele, am avut momente cand mi se parea ca

m-am prabusit, au fost perioade stresante si dificil de trecut. Nu prea sunt genul care sa se planga. Ma face sa ma simt ridicola si am un simt al ridicolului destul de dezvoltat. Imi mai vars ofurile in fata oamenilor despre care cred eu ca ar putea sa inteleaga. Ar putea sa inteleaga ca problemele mele par uneori cele mai importante doar pentru ca sunt ale mele. In plus, de cate ori spun cu voce tare ce ma doare sau framanta imi dau seama, pe de o parte ca altii au probleme cu adevarat grave si apoi ca nimeni n-are nevoie de smiorcaielile mele. Oamenilor nu le plac semenii slabi. Asa ca atunci cand totusi spun ce ma doare e doar ca o forma de terapie, constientizata si asumata.

Pana acum am inteles ca cel mai tare ma doare suferinta cuiva apropiat. Pentru care am sentimente puternice. Ma panichez si ma simt in acelasi timp frustrata de neputinta. Neputinta de a actiona. Neputinta de a usura povara celuilalt. Si din pacate nu prea pot gestiona felul in care reactionez. Devin dura si par insensibila. Pare ca nu-mi pasa desi pe dinauntru sunt ca o furtuna. Sau ca in furtuna.

Da. Asta e handicapul meu emotional. Nu stiu sa arat simpatie celor mai dragi oameni atunci cand le e cel mai greu. Nu stiu sa incurajez. Ma simt falsa si inutila. Pentru ca mi se face frica.Ingrozitor de frica.

Acum e un astfel de moment. Si parca ceva s-a schimbat. Am fost in stare sa actionez si parca am fost un pic mai blanda. 50 % a venit in mod firesc. Restul a fost controlat. Dar e un pas inainte. Important pentru mine. Asa ca ma intreb din nou. De unde vine linistea asta care a luat macar si in mica masura locul fricii ?