Follow by Email

marți, 22 noiembrie 2011

CAND AM INCEPUT SA MA IUBESC


     





      Faptul ca am inceput sa ma iubesc e poate cea mai mare victorie personala. Primind provocarea Cristinei Bazavan  sa scriu despre asta m-am gandit ca as vrea s-o pot face cat se poate de sincer. Sa scormonesc si sa scot din mine tot ce nu as fi avut curaj sa spun inainte sa incep sa fac ceva pentru mine. Pentru ca, desi poate fi un imbold pentru oricine isi doreste un numar de kilograme in minus, ma gandesc mai ales la cele care, asemeni mie, mai duc in spate un om.
Am avut intotdeuna probleme de greutate. Mari. Am avut variatii uriase. Am tinut tot felul de cure,  dupa ureche sau recomandate. M-am infometat sau am mancat haotic cand am uitat de mine.
Stiu foarte bine mentalitatea omului gras sau si mai bine, a femeii grase. Stiu perioada de “ ma simt bine in pielea mea si cine ma iubeste, ma iubeste si asa”. Am trecut prin faza de “ stiu ca trebuie sa tin regim, dar n-am vointa”. Sau de “ nu pot trai toata viata tinand regim”. Cunosc gandul de “ acum am slabit putin, hai ca nu m-oi ingrasa dintr-o bucatica” ( si inca o bucatica, si inca una…pana pierzi tot ce ai castigat). Stiu si “acum nu ma gandesc la slabit. Sunt nervoasa ( suparata/stresata/deprimata/melancolica, etc) si trebuie sa mananc ceva”. Am vazut si privirile pline de repros sau pe cele pline de mila. Am simtit tacerile atat de grele ale celor care ma iubesc. Si mi-am dus in spinare, alaturi de multele kilograme in plus, frustrarile,furiile, complexele, nesimtirea si nepasarea. M-am inchis de buna voie intr-un corp care nu mai avea nimic in comun cu mine, sufocandu-ma ( la propriu si la figurat) undeva, adanc, inlauntru.
Ajunsesem la 120 de kg si eram foarte suparata pe mine mai ales pentru ca reusisem in urma cu cativa ani sa mai slabesc si, din comoditate, din delasare, din prostie, nu am cerut ajutor atunci cand n-am mai putut singura sa gasesc drumul.
Vi se pare ca sunt prea dura ? Pai hai sa va spun cum ma simteam la gabaritul mentionat : faceam tahicardie ( incepusem chiar sa iau medicamente pentru asta), ma dureau ingrozitor calcaiele, spatele si genunchii, respiram ca o locomotiva cu aburi cand urcam 5 trepte sau mergeam 50 de metri pe jos, aveam migrene si niste stari de rau ingrozitoare inainte de menstra. Apoi am inceput sa ma neglijez cu totul pentru ca mi-era rusine sa merg la cosmetica, la epilat sau in magazine unde invariabil mi se spunea : masura dumneavoastra nu avem. Imi era rusine in final sa ies in lume sau daca am reusit s-o fac pana la urma nu mai aveam curaj sa deschid gura. Aveam sentimentul ca-i deranjez pe cei din jur, ca prezenta mea ii rusineaza si nu eram capabila sa-mi mai exprim gandurile sau ideile pentru ca nu voiam sa atrag atentia asupra mea. Sigur ca nu constientizam nimic din toate astea, dar m-am trezit intr-o buna zi ca traiesc alaturi de o persoana pe care o detest. Fizic, mental, psihic. Si atunci am inteles ca TREBUIE sa ma iert si sa incep sa ma iubesc din nou. Pentru ca altfel dispar. Dispar ca personalitate si chiar ca viata ( un infarct sau un atac cerebral erau oricand posibile).
Mai intai am inceput sa am grija de sufletul meu pentru ca sa ma pot ierta. Si am inceput sa ma gandesc la solutii. Am inceput sa vorbesc despre problema pe care o am. ( inainte nu suportam nici sa mai vorbesc despre asta, nici sa vad vreo emisiune sau vreo carte pe aceasta tema). Sa cer pareri, sfaturi si sa-mi repet zi de zi : TREBUIE sa slabesc. VREAU sa slabesc.
Stiam ca nu va fi usor si ca vor exista momente de slabiciune. Asa ca am hotarat sa merg la un nutritionist. Sa fiu indrumata si controlata. Dar dorinta de a reusi era a mea si era mare. Sunt perfect constienta ca nu tine decat de mine. Ca nu poate nimeni s-o faca in locul meu si ca nutritionistul imi arata doar calea de urmat. Eu insa sunt cea care o parcurge. Si asta insemna fara trisat. Ca scopul nu e s-o pacalesc pe nutritionista ci sa-mi fac mie bine.
Daca m-am hotarat greu? M-am tot gandit la asta o jumatate de an. Da, mi-a luat ceva ! Cand am ajuns la cabinet aveam niste emotii de parca urma sa apar in fata completului de judecata. Dar eram hotarata !
Cred foarte tare ca solutia cu regimul personalizat e cea mai buna. Al meu e cu mese multe si dese si complete. Mananc de toate : fructe, legume, carne, peste, lactate, branzeturi, paine. Dar cand trebuie, cum trebuie si cat trebuie. Si cel mai bine este ca asa pot manca o viata intreaga. Penru ca exista multe variante si multe combinatii.
 Primele saptamani au fost grele. In prima mi-era foame. In urmatoarele cateva a trebuit sa-mi impun disciplina. Pentru ca sa mananci cate ceva din doua in doua ore presupune sa cumperi mereu alimente proaspete, sa gatesti, sa pregatesti si sa-ti faci timp pentru mese. Ce mai, am simtit ca mi-am luat un al doilea job!
Dar eu nu aveam in cap decat ca sanatatea mea, fizica si mentala, e cea mai importanta ! Ca vreau sa ma simt bine cu mine ! Ca vreau sa nu ma mai ascund ! Ca nu mai vreau sa-mi fie rusine !
Asa ca am respectat cu sfintenie indicatiile si sfaturile primite ! Si azi, la 5 luni si jumatate de la inceperea regimului, am 25 de kg in minus.  Sunt la jumatatea drumului si ma simt minunat. Nu mai am nici una din simptomele de care va spuneam. In plus sunt plina de energie, sunt mai vesela, mai calma, mai echilibrata. Si nu exagerez cu nimic. Merg mult pe jos, urc si cobor in fiecare zi pana la etajul 5 ( mai am inca ceva kg de dat j pana sa pot face si alt fel de miscare sau ma rog, acel fel de miscare pe care mi-ar placea s-o fac), am idei si pareri pe care nu-mi mai e teama sa le exprim, socializez fara rusine. Si gasesc si timp sa le fac pe toate !
Sunt, in sfarsit, mandra de mine ! Dar cel mai mult ma bucur ca i-am inspirat si pe  altii in jurul meu. Mi-am mai convins doua colege care aveau nevoie sa slabeasca sa urmeze aceeasi metoda si sunt fericita sa le vad azi radiind. Privindu-le pe ele imi dau seama ca tot de mine a depins si sa obtin sustinerea celor din jur. Determinarea pe care au vazut-o la mine si mai apoi schimbarile vizibile ( fizice si de comportament) i-au facut pe toti cei ce ma inconjoara ( familie, prieteni, colegi) sa fie alaturi de mine si asta m-a ajutat enorm.
Asa ca sa nu va aud ca familia mananca in fata voastra sau colegii isi serbeaza nu stiu ce aniversare sau alte scuze de gen. In ceea ce-i priveste pe ironici si suspiciosi, nu va lasati pacalite : sunt doar invidiosi ! Eu va sustin ! Pe cuvant ! Dar nu uitati : puterea va apartine ! E doar vorba de iubire de sine ! Cea mai putin egoista forma !


4 comentarii:

  1. Este o postare in care ma regasesc atat de bine, sa iti dai seama intr-o zi ca esti prizoniera propriilor tale ganduri si fapte este teribil, sa simti ca nimic din tot ceea ce-ti doresti cu adevarat sa faci nu iti reuseste si asta doar din cauza ta.... Bravo! Ai ales un drum plin lupta, dar este lupta care iti va aduce cea mai mare satisfactie! Si eu sunt pe acelasi drum, si am reusit tot datorita tie! Multumesc! Si te iubesc!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ma bucur ca ai reusit ce ti-ai propus.Tine-o tot asa si ai grija de tine. te pup

    RăspundețiȘtergere
  3. felicitari..bafta in continuare!!

    RăspundețiȘtergere
  4. Simt ca cineva mi-a citit sentimentele si gandurile si doar putin modificate mi-i le-a scris aici. Chiar ma regasesc in randurile acestea, mai ales in primele, vreau sa pot ajunge in faza descrisa la final. Si acum spun "DA", ma voi regasi! Daca am reusit odata, demonstreaza ca se poate. Multa bafta, Ioana!

    RăspundețiȘtergere